Printesa Christiana s-a nascut peste mari si tari…spune povestea. De fapt, numai peste multe tari. Era numai o mare intindere de uscat intre imparatia ei si tara in care s-a nascut. De ce s-a nascut departe de micuta ei imparatie? Erau vremuri grele, de restriste. Parintii ei plecasera departe de tristetea, de iobagia si de minciunile oamenilor de pe meleagurile natale. Printesa trebuia sa se nasca in locuri cu suflete mai limpezi. Chiar daca in locul in care au ajuns cerul este mai tot timpul innorat si ploua des, atmosfera e limpede si clara. Totul e curat, iar oamenii sunt benefici si pozitivi. Nimic nu intuneca nasterea printesei. Niciun gand rau, nicio clevetire, nicio durere, totul este lumina. Asa ca ea…
Nasterea micutei Christiana a fost foarte asteptata. Mama si tatal ei si-o dorisera foarte mult. Cu toate ca totii preavestitii vraci ai tarii de departe spusesera ca printesa va fi de fapt un print viguros, tatal ei stiuse ca minunea care crestea in pantecul mamei este o fetita puternica si dulce. Sufletul ei straveziu si nerabdator ii daduse numai lui de stire ca urma sa vina. Iar asteptarea a fost linistita, netulburata de vorbe, de credinte gresite, de dureri vechi. Christiana urma sa vina cu noi inceputuri, urma sa aduca cu ea lumina si fericirea. Micuta printesa detine secretul micilor bucurii care fac viata fermecata si dulce. Ea stie sa umple goluri si asteptari. Ea stie sa traiasca pe meleaguri straine si sa fie, totusi, o printesa cu sange latin. Frumoasa si cuminte si puternica. Si stie sa schimbe totul in jurul ei. Stie ca exista o lume de cucerit si graiuri straine de invatat, dar are rabdare. Ea stie ca regele si regina o vor creste puternica si fericita. Si ca va putea sa le faca, cand va fi suficient de mare, pe toate. Sa cucereasca spatiul acela intins dintre meleagurile straine si tara ei de origine, sa desluseasca tainele ascunse ale graiurilor lumii.
Va fi, nu exista nicio indoiala, stapana peste cel mai mare regat: inimile parintilor ei. Necuprinse, pline de iubire, de asteptare, de sperante, de tristeti, de fericire, de nou si vechi, de cuvinte latine si germanice, de prieteni, de lumina si intuneric. Printesa Christiana este printesa care s-a nascut departe. Si de asta, a primit numele de Christiana. Dar pentru ca este atat de aproape de sufletul mamei ei, pentru ca a pornit cucerirea acestui mare regat inca dinainte de a se naste, a primit si numele de Maria.
Sa fii sanatoasa Maria Christiana, iar norii sa nu se odihneasca niciodata deaspura fruntii tale!
Printesa care s-a nascut departe
Ma face fericita…
Intr-o seara, m-am dus cu fetele, cu niste prieteni si cu bunica tuturor copiilor (este de fapt mama prietenului nostru si bunica adoptata a tuturor copiilor din grup) sa ne plimbam. Eu si buburuza o luasem inaintea tuturor si mergeam povestind tot felul de lucruri, care mai de care mai minunate si mai neintalnite. Se crease intre noi o atmosfera de povesti si de complicitate simpla si dulce. Sunt esentiale – din punctul meu de vedere – aceste momente de complicitate aparte cu copiii tai. Iti dau si tie si le da si lor un sentiment de siguranta, de intelegere, de apartenenta la o lume plina de iubire si de oameni dragi. Si ca sa inteleg mai pe deplin acest sentiment, si ca sa mi se confirme toate credintele, si ca sa mai repetam si datile viitoare astfel de clipe, buburuza spune (cuvinte neasteptate pentru un copil de patru ani si pe care nu stiu daca le-a auzit exact asa intr-un oarecare alt context):
– Mami, ma face fericita aceasta plimbare cu tine….
Iar eu am ramas fara cuvinte si un sentiment de bine mi-a inmuiat genunchii, iar fluturii emotiei au tresarit in stomac. Eram, la randul meu, fericita si am stiut ca sunt pe calea cea buna. Incet, dar sigur, fericirea copiilor mei se cladeste, sentimentul de fericire va fi oricand prezent in inima lor si vor stii, negresit, sa-l caute si sa-l traiasca…
Cafeaua de seara
Acum, tarziu, la ora 7 seara, mi-am facut o cafea. Este delicioasa. Am impresia ca ziua nu se va sfarsi niciodata si am un sentiment de bine. Contribuie la acest sentiment faptul ca mi-a revenit, dupa foarte mult timp, sentimentul de vineri – fara nicio legatura cu faptul ca astazi este vineri – si cafeaua aromata si dulce, amestecata cu lapte din belsug, bauta din placerea de a o savura si nu din necesitate.
Acesta cafea de seara seamana cu putinele lucruri pe care le facem pentru ca asa vrem, incalcand conveniente si ritualuri. Beau cafeaua de seara si imi pare ca am obtinut o mare victorie de parca m-as fi luat de piept cu lumea, de parca fac ceva complet interzis. Si este cu atat mai bine.
Asta seara este bine ca sunt, este bine ca vine toamna, este bine ca in jurul meu sunt copiii, este bine si cald in suflet, iar cafeaua miroase a tinuturi indepartate si a soare. Asta seara este bine…
e cea mai buna zi
In ciuda nenumaratelor incercari de a vorbi in Turcia, m-am hotarat ca azi sa fie cea mai buna zi. Trebuie.
Fluturasul si buburuza
Fluturasul si-a luat zborul. Nu are decat 8 ani, dar invata sa zboare la inaltimi foarte mari. Astazi de dimineata, foarte devreme, a plecat pentru prima oara, singura, de acasa. Atunci cand s-a anuntat tabara in Turcia, acum vreo 6 luni, a venit acasa foarte entuziasmata si a spus ca vrea sa mearga. Iar mie, ca unei mame care vrea sa isi lase copiii sa zboare, mi s-a parut o idee buna. Si am zis ca poate sa mearga. Si alegerea mi s-a parut in continuare buna. Numai ca de o saptamana, inima a inceput sa mi se micsoreze, iar sufletul s-a ascuns sub toate cuvintele si jocurile posibile. Refuzam, pur si simplu, sa ma gandesc ca fluturasul meu va zbura pentru prima data mai departe de raza mea vizuala. Mai departe de un sfert de ora de drum. Incerc din rasputeri sa ma linistesc, sa imi spun ca ea se va descurca. Si se va descurca, sunt sigura. Pentru ca are aripi mari si stralucitoare, pentru ca are putere si are vointa. Pentru ca este minunata si este “mare”.
Am analizat toata saptamana care a trecut gandurile si sentimentele care imi strabateau mintea si sufletul. Multe si contradictorii. Si mi-am dat seama ca teama mea de om mare se amesteca, fara voie, cu o mare doza de egoism. Iar asta m-a linistit. M-a linistit pentru ca atunci am inteles ca nu sunt obiectiva cand mi se face teama. Nu sunt obiectiva pentru ca, in egoismul meu, vreau sa imi tin copilul langa mine, ma gandesc ca ea este a mea. Si atunci am lasat-o sa plece, convinsa ca are tot ce ii trebuie sa se inalte si sa se departeze… Imi lipseste uneori altruismul si am tendinta de a-mi tine copiii pe aproape. Laga mine. Am norocul ca ma scutur la timp. Ca pot vedea limpede, ca ma pot vedea limpede. Pe mine si pe copiii mei. Si tocmai pentru ca ii iubesc ii voi lasa sa zboare. Inalt si zgomotos, cu sbulber de frunze si de pulbere de aur – ca fluturasul, sau lin si delicat – ca buburuza. Si ma voi bucura mereu de zborul lor, iar inima mi se va rupe de fiecare data. Vor pleca de fiecare data cu o parte din mine, dar asta nu poate decat sa ma bucure, pana la urma. Nu vor fi singure niciodata, iar eu voi calatori mai mult decat pot sa o fac de una singura.
Zburati fluturasi si buburuze! Lumea e toata a voastra!!
Zile de vineri
A venit peste mine o zi de vineri. Ma misc incet, am impresia ca altfel clipele s-ar desface in bucatele, ca timpul s-ar rupe. Imi pare ca sfarsitul acesta de saptamana a venit neasteptat. Desi, dupa toate zilele de joi ar trebui sa vina sfarsitul de saptamana. Dar nu mai sunt sigura ca este asa intotdeauna. Pentru ca ar trebui sa vina o data cu ziua de vineri si acel minunat sentiment de vineri. Dar astazi nu il am. Nu gasesc detasarea si linistea care insotesc de obicei zilele de vineri. Cele mai frumoase zile.
Probabil ca, undeva, in nebunia saptamanii care tocmai se duce, s-a consumat toata linistea si tot entuziasmul acestei zile. Dar inca incerc sa descopar intrarea in lumea minunata a sfarsitului de saptamana. Este pe aici, pe undeva. S-ar putea, sper, sa o gasesc intre doua tristeti sau intre doua uitari. Este aici, foarte aproape.
“Hai, bateti din palmi”
Dupa cum iti spuneam, fetele mele au fost plecate de acasa. Le-a luat mamaia pentru trei zile. Prin urmare, ne-am facut de cap. Stai sa vezi cum…
Am fost sambata seara la nunta. Au cununat Simona si Doru, asa ca ne-am dus la Moara la nunta. A fost o nunta la tara pentru care oamenii chiar s-au straduit. Ne-am simtit bine. Ce sa mai, oameni mari fugiti de acasa…
Iar ieri, dupa ce am iesit de la spital, de la tataie, am intrat la film. “Impreuna” (Ensemble, c’est tout) cu Audrey Tautou. Foarte dulce si benefica poveste pentru o zi de duminica dupa-masa. Iesind de la film si tot incercand sa lungim drumul pana la masina, am ajuns in Piata Revolutiei, unde se pusese de concert cu intrare libera. Participanti: Bere Gratis si altii. Concertul se organizase in semn de multumire, la sfarsitul unei campanii de strangere de fonduri pentru copiii bolnavi de cancer. Asta, din cate am inteles eu…pentru ca am ajuns dupa inceperea concertului, iar prezentatorul, domnul MARIO, de la Centrul Cultural European al sectorului 6, nu te ajuta foarte tare sa-ti lamuresti lucrurile. Complicata treaba, asta cu prezentatul…In paranteza fie spus, l-am mai intalnit pe domnul Mario la niste activitati desfasurate in parcul Moghiros in jurul zilei de 1 iunie. O adevarata catastrofa. Nu am intalnit pe nimeni pana acum, care, in public, sa ii ia peste picior pe copii si sa-i jigneasca ca acest respectabil domn. In sfarsit….
Deci, mare concert mare. Pana sa vina Bere gratis si Liana Stanciu (care inteleg ca s-a ocupat de aceasta campanie si strangere de fonduri) au evoluat pe scena tot felul de domnisoare si domnisori, care mai de care mai ilustrii necunoscuti si mai nedusi la scoala. Nu-i vina lor ca sunt necunoscuti, mi-am zis, oricine are dreptul sa inceapa de undeva. Dar conteaza - dupa mine - foarte tare de unde incep…
Vreau sa fac aici o paranteza si sa o pomenesc pe doamna Cristina Gheorghiu, o romanca care locuieste mai mult la Lisabona si care canta fado. Am cautat pe youtube si pe trilulilu o melodie cu ea, dar nu am gasit pentru exemplificare. Oricum, mi-a placut. O voce foarte frumoasa, iar fado este slabiciunea mea.
Trecand de momentul fado, trebuie sa spun despre toate domnisoarele care au cantat, toate blonde, cu plete, cu pantaloni mulati sau fuste foarte scurte. M-a apucat asa o mila de toti acesti oameni care nu indraznesc sa fie altfel. Sa fie ca ei… De ce trebuie sa fie toate la fel? Nu le tii minte nici pana data viitoare pentru ca sunt toate la fel. Ca sa nu mai vorbim ca si play-back-urile lor suna la fel. Nimic altfel. Nimic…
Pentru mine, ceea ce a pus cireasa pe tortul acestui concert a fost prezenta pe scena a unei trupe de trei baieti numita High Five. Toate bune si frumoase, dupa cum am spus. Tot ce am spus despre fete este valabil si in cazul baietilor, nimic altfel. Lipsesc numai pletele lungi si blonde si fustele scurte. Baieti sunt geluiti, cu pantaloni stransi pe picior, cu tricouri mulate sau camasi stramte, muzica este antrenanta, din repertoriul international, in special. Numai ca, in pauza dintre doua melodii, incerand sa anime publicul oarecum blazat si in asteptare, unul din baieti (Adi????) striga:
Haideti, bateti din palmi!!!!!…Palmile sus!!!
Ei si-au vazut de treaba, iar peste public s-a lasat o tacere si mai mare decat inainte. Au sesizat baietii momentul? Nu cred…Pentru ca rasul ciudat care a cuprins oamenii din public il puteau interpreta in favoarea lor. Pana la urma, o parte din public a trecut peste…deh, unui artist i se iarta orice. Asta, daca au sesizat toti. Si daca le-a pasat.
Mie mi-a pasat. Nu am putut sa mai aplaud din “palmi”, m-am ridicat si am plecat. Si auzeam parca in urma mea versurile recitate de Cristina Gheorghiu: “Plangeti poeti ai tarii mele….”
Meu fado
Pentru astazi, pentru mine si pentru tine:
Apa
marialetitia
marialetitia
Singura acasa
Astazi, dupa foarte mult timp, am fost singura. Singura acasa.
marialetitia
Stiu ca suna banal si seamana cu un titlu de film comercial, dar pentru mine, ziua de astazi a fost un eveniment. Am avut o multime de lucruri de facut, dar ce importanta are? In stilul meu intrerupt, dar organizat in dezorganizarea lui, le-am facut pe toate. Mi se intampla sa incep un lucru, sa ma opresc, ma duc sa fac altceva, ma intorc si iau lucrul ramas neterminat din locul in care am ramas. Si asta, daca intreruperile sunt spontane si dictate de un orar interior, nu ma incurca deloc. Am invatat sa imi imaprt timpul in segmente de timp. Ma gandesc in momentul in care fac ceva, numai la lucrul acela. Imi iese de cele mai multe ori. Ma concentrez foarte bine. Cred ca mi-am format astfel felul de a actiona in urma nenumaratelor intreruperi la care ma supun copiii mei. Atunci cand fac un lucru pentru mine, stiu cand il incep, dar nu stiu cand il termin. Asta pentru ca ele, fetele, au nenumarate cereri, toate foooaaarrrttte importante. Totul este urgent: o muscatura de tantar, o jucarie ratacita, un cuvant neinteles, un personaj nedrept din poveste, o gura de apa si multe altele. M-am obisnuit asa, dar atunci cand sunt singura, ca astazi, fac tot ce am de facut in acest ritm care poate parea haotic din afara, dar totul ajunge la bun sfarsit foarte bine. Fac lucrurile bine in general pentru ca nu imi plac sfarsiturile aiurea. Nu imi plac nici in ceea ce vad in jur, nici in ceea ce fac eu, nici in filme, nicaieri. Imi plac lucrurile bine facute. Imi place sa fie totul cu sens …
Sa reluam: am fost singura pentru ca fetele cucuietele au plecat aseara la mamaie. Sunt in vacanta, iar periplul pana in celalalt colt al orasului este o adevarata aventura. Oricum, dupa parerea buburuzei, mamaia sta in alt oras…chiar in alta tara. Deci, aventura este asigurata.
In aceste conditii minunate este vacanta si pentru mine, o minunata vacanta dupa care, chiar daca dureaza numai trei zile se pare, o sa imi iubesc fetele si mai tare. Mai spuneam eu, undeva, pe aici, ca imi place sa imi fie dor de oameni si sa ii iubesc si mai tare dupa ce ma reintalnesc cu ei. Imi place sa imi fie dor pentru ca asta inseamna ca acei oameni reprezinta ceva pentru mine. Uneori foarte mult. Ca in acest caz….Imi lipsesc agitatia si zumzetul si culorile lor luminoase, dar nu chiar de azi.
Astazi clipele sunt mai lungi, timpul are astazi alta curgere, mai lenta si mai ingaduitoare cu mine, iar casa miroase a paine. Pe masa sta tarta cu prune ca in copilarie, iar toate astea le-am facut din placere. Dintr-o placere olfactiva si vizuala. Primara si pura.
Sunt fericita, e liniste si totul pare atat de simplu. Astazi…
marialetitia
comentarii recente