Fara sa vreau, intrebarile se aduna in jurul meu. danseaza hore nebune si fara oprire. Nu stiu unde m-as putea ascunde, asa cum habar nu am unde le-as putea trimite si nici cine le-ar putea raspunde. Mi-ar conveni de minune ideea de a avea pe cineva caruia sa i le trimit pe toate. Dar, deocamdata, se pare ca eu trebuie sa le raspund tuturor. Sunt fiinte vii aceste intrebari care asteapta raspuns. Se rotesc, striga, soptesc, cer, vor, nu pleaca si astepta raspunsuri. Ce am terminat, ce urmeaza sa incep? Ce e bun si ce e rau, ce am facut si fac bine, cat si cum pot iubi, ce viitor se intinde in fata mea? Cum construiesc viitorul, ce lumini si ce intuneric primesc in viata mea, ce prieteni am castigat si ce prieteni am pierdut? Ce prieteni reusesc sa pastrez? M-am schimbat, m-am imbogatit sau sufletul imi este mai sarac? Se termina ceva sau incepe o lume? Sper din tot sufletul ca la sfarsitul nenumaratelor raspunsuri pe care va trebui sa le dau, sa mi le dau, sa stiu ce trebuie sa se sfarseasca si ce trebuie sa meraga mai departe. Ce s-a nascut si ce a murit in mine. Ce trebuie sa ramana in urma si ce trebuie sa duc mai departe. Si sper sa fac alegerile bune si datatoare de viata…
Sfarsit sau inceput?
Floare de iris
Mergem la concert. Intr-o ora, in Piata Constitutiei, mare concert mare…Formatia Iris sustine un concert cu intrare libera, oferit de Sorin Oprescu, candidat la Presedintia Romaniei.(sic!) Acum, eu nu am nicio treaba cu Sorin Oprescu, dar concertul Iris nu trebuie ratat. Spun eu si spun, mai degraba, fetele mele. TREBUIE SA MERGEM LA CONCERT!!!
Oprescu mi-a fost profesor si nici nu vreau sa imi aduc aminte de acel stagiu de chirurgie generala si de el, ca om, dar…ce importanta are?
Haideti la concert!
Mirare
de ce mi se scutura praful de stele de pe aripi si ratacesc ca un fluture bolnav in jurul unui soare inselator… de ce ma dor corzile sufletului atat de tare de parca m-ar arde? ce intuneric imi fura lumina pe care mi-o daruieste soarele de dimineata? unde dispare bucuria pe care o inteleg cu mintea si pe care ar trebui sa o traiesc? am toate motivele am milioane de motive si atat de multi oameni am in jurul meu,
atat de multa iubire si totusi pe unde se scurge spre mine durerea? unde se ascunde bucuria clipei si rasul, atat de firescul si binecuvantatul ras…
Singuratate
Se lasa un val greu de singuratate si de tristete peste lume…Totul este acoperit. Tu il vezi? Il simti cat este de greu? Cum faci sa mergi mai departe? Crezi ca fiecare are pe lume destinul lui? Crezi in alegeri pe care le face fiecare dintre noi, alegeri de viata si de moarte? Crezi ca traiam atat timp cat credem ca merita sa mergem mai departe si murim cand nu mai credem in asta? Nu crezi ca uneori alegerile celor din jurul nostru reusesc sa ne otraveasca sufletul? Nu stiu, cred ca este foarte tarziu, ar trebui sa ma odihnesc si poate maine lucrurile vor arata cu totul altfel…Poate se va ridica valul de singuratate, poate tristetea se va duce…
Printesa care s-a nascut departe
Printesa Christiana s-a nascut peste mari si tari…spune povestea. De fapt, numai peste multe tari. Era numai o mare intindere de uscat intre imparatia ei si tara in care s-a nascut. De ce s-a nascut departe de micuta ei imparatie? Erau vremuri grele, de restriste. Parintii ei plecasera departe de tristetea, de iobagia si de minciunile oamenilor de pe meleagurile natale. Printesa trebuia sa se nasca in locuri cu suflete mai limpezi. Chiar daca in locul in care au ajuns cerul este mai tot timpul innorat si ploua des, atmosfera e limpede si clara. Totul e curat, iar oamenii sunt benefici si pozitivi. Nimic nu intuneca nasterea printesei. Niciun gand rau, nicio clevetire, nicio durere, totul este lumina. Asa ca ea…
Nasterea micutei Christiana a fost foarte asteptata. Mama si tatal ei si-o dorisera foarte mult. Cu toate ca totii preavestitii vraci ai tarii de departe spusesera ca printesa va fi de fapt un print viguros, tatal ei stiuse ca minunea care crestea in pantecul mamei este o fetita puternica si dulce. Sufletul ei straveziu si nerabdator ii daduse numai lui de stire ca urma sa vina. Iar asteptarea a fost linistita, netulburata de vorbe, de credinte gresite, de dureri vechi. Christiana urma sa vina cu noi inceputuri, urma sa aduca cu ea lumina si fericirea. Micuta printesa detine secretul micilor bucurii care fac viata fermecata si dulce. Ea stie sa umple goluri si asteptari. Ea stie sa traiasca pe meleaguri straine si sa fie, totusi, o printesa cu sange latin. Frumoasa si cuminte si puternica. Si stie sa schimbe totul in jurul ei. Stie ca exista o lume de cucerit si graiuri straine de invatat, dar are rabdare. Ea stie ca regele si regina o vor creste puternica si fericita. Si ca va putea sa le faca, cand va fi suficient de mare, pe toate. Sa cucereasca spatiul acela intins dintre meleagurile straine si tara ei de origine, sa desluseasca tainele ascunse ale graiurilor lumii.
Va fi, nu exista nicio indoiala, stapana peste cel mai mare regat: inimile parintilor ei. Necuprinse, pline de iubire, de asteptare, de sperante, de tristeti, de fericire, de nou si vechi, de cuvinte latine si germanice, de prieteni, de lumina si intuneric. Printesa Christiana este printesa care s-a nascut departe. Si de asta, a primit numele de Christiana. Dar pentru ca este atat de aproape de sufletul mamei ei, pentru ca a pornit cucerirea acestui mare regat inca dinainte de a se naste, a primit si numele de Maria.
Sa fii sanatoasa Maria Christiana, iar norii sa nu se odihneasca niciodata deaspura fruntii tale!
Ma face fericita…
Intr-o seara, m-am dus cu fetele, cu niste prieteni si cu bunica tuturor copiilor (este de fapt mama prietenului nostru si bunica adoptata a tuturor copiilor din grup) sa ne plimbam. Eu si buburuza o luasem inaintea tuturor si mergeam povestind tot felul de lucruri, care mai de care mai minunate si mai neintalnite. Se crease intre noi o atmosfera de povesti si de complicitate simpla si dulce. Sunt esentiale – din punctul meu de vedere – aceste momente de complicitate aparte cu copiii tai. Iti dau si tie si le da si lor un sentiment de siguranta, de intelegere, de apartenenta la o lume plina de iubire si de oameni dragi. Si ca sa inteleg mai pe deplin acest sentiment, si ca sa mi se confirme toate credintele, si ca sa mai repetam si datile viitoare astfel de clipe, buburuza spune (cuvinte neasteptate pentru un copil de patru ani si pe care nu stiu daca le-a auzit exact asa intr-un oarecare alt context):
– Mami, ma face fericita aceasta plimbare cu tine….
Iar eu am ramas fara cuvinte si un sentiment de bine mi-a inmuiat genunchii, iar fluturii emotiei au tresarit in stomac. Eram, la randul meu, fericita si am stiut ca sunt pe calea cea buna. Incet, dar sigur, fericirea copiilor mei se cladeste, sentimentul de fericire va fi oricand prezent in inima lor si vor stii, negresit, sa-l caute si sa-l traiasca…
Cafeaua de seara
Acum, tarziu, la ora 7 seara, mi-am facut o cafea. Este delicioasa. Am impresia ca ziua nu se va sfarsi niciodata si am un sentiment de bine. Contribuie la acest sentiment faptul ca mi-a revenit, dupa foarte mult timp, sentimentul de vineri – fara nicio legatura cu faptul ca astazi este vineri – si cafeaua aromata si dulce, amestecata cu lapte din belsug, bauta din placerea de a o savura si nu din necesitate.
Acesta cafea de seara seamana cu putinele lucruri pe care le facem pentru ca asa vrem, incalcand conveniente si ritualuri. Beau cafeaua de seara si imi pare ca am obtinut o mare victorie de parca m-as fi luat de piept cu lumea, de parca fac ceva complet interzis. Si este cu atat mai bine.
Asta seara este bine ca sunt, este bine ca vine toamna, este bine ca in jurul meu sunt copiii, este bine si cald in suflet, iar cafeaua miroase a tinuturi indepartate si a soare. Asta seara este bine…
e cea mai buna zi
In ciuda nenumaratelor incercari de a vorbi in Turcia, m-am hotarat ca azi sa fie cea mai buna zi. Trebuie.
Fluturasul si buburuza
Fluturasul si-a luat zborul. Nu are decat 8 ani, dar invata sa zboare la inaltimi foarte mari. Astazi de dimineata, foarte devreme, a plecat pentru prima oara, singura, de acasa. Atunci cand s-a anuntat tabara in Turcia, acum vreo 6 luni, a venit acasa foarte entuziasmata si a spus ca vrea sa mearga. Iar mie, ca unei mame care vrea sa isi lase copiii sa zboare, mi s-a parut o idee buna. Si am zis ca poate sa mearga. Si alegerea mi s-a parut in continuare buna. Numai ca de o saptamana, inima a inceput sa mi se micsoreze, iar sufletul s-a ascuns sub toate cuvintele si jocurile posibile. Refuzam, pur si simplu, sa ma gandesc ca fluturasul meu va zbura pentru prima data mai departe de raza mea vizuala. Mai departe de un sfert de ora de drum. Incerc din rasputeri sa ma linistesc, sa imi spun ca ea se va descurca. Si se va descurca, sunt sigura. Pentru ca are aripi mari si stralucitoare, pentru ca are putere si are vointa. Pentru ca este minunata si este “mare”.
Am analizat toata saptamana care a trecut gandurile si sentimentele care imi strabateau mintea si sufletul. Multe si contradictorii. Si mi-am dat seama ca teama mea de om mare se amesteca, fara voie, cu o mare doza de egoism. Iar asta m-a linistit. M-a linistit pentru ca atunci am inteles ca nu sunt obiectiva cand mi se face teama. Nu sunt obiectiva pentru ca, in egoismul meu, vreau sa imi tin copilul langa mine, ma gandesc ca ea este a mea. Si atunci am lasat-o sa plece, convinsa ca are tot ce ii trebuie sa se inalte si sa se departeze… Imi lipseste uneori altruismul si am tendinta de a-mi tine copiii pe aproape. Laga mine. Am norocul ca ma scutur la timp. Ca pot vedea limpede, ca ma pot vedea limpede. Pe mine si pe copiii mei. Si tocmai pentru ca ii iubesc ii voi lasa sa zboare. Inalt si zgomotos, cu sbulber de frunze si de pulbere de aur – ca fluturasul, sau lin si delicat – ca buburuza. Si ma voi bucura mereu de zborul lor, iar inima mi se va rupe de fiecare data. Vor pleca de fiecare data cu o parte din mine, dar asta nu poate decat sa ma bucure, pana la urma. Nu vor fi singure niciodata, iar eu voi calatori mai mult decat pot sa o fac de una singura.
Zburati fluturasi si buburuze! Lumea e toata a voastra!!
Zile de vineri
A venit peste mine o zi de vineri. Ma misc incet, am impresia ca altfel clipele s-ar desface in bucatele, ca timpul s-ar rupe. Imi pare ca sfarsitul acesta de saptamana a venit neasteptat. Desi, dupa toate zilele de joi ar trebui sa vina sfarsitul de saptamana. Dar nu mai sunt sigura ca este asa intotdeauna. Pentru ca ar trebui sa vina o data cu ziua de vineri si acel minunat sentiment de vineri. Dar astazi nu il am. Nu gasesc detasarea si linistea care insotesc de obicei zilele de vineri. Cele mai frumoase zile.
Probabil ca, undeva, in nebunia saptamanii care tocmai se duce, s-a consumat toata linistea si tot entuziasmul acestei zile. Dar inca incerc sa descopar intrarea in lumea minunata a sfarsitului de saptamana. Este pe aici, pe undeva. S-ar putea, sper, sa o gasesc intre doua tristeti sau intre doua uitari. Este aici, foarte aproape.
comentarii recente