Fumatul – ce risipa!

Astazi m-am lasat de fumat. De fapt, in mintea mea, m-am lasat de mult de fumat. De mult, mult timp, imi aprindeam tigara si visam cu ochii deschisi ca nu fumez. Ca nu imi trebuie.

Si vreau de atat de mult timp sa nu-mi mai trebuiasca pentru ca mi se pare o risipa. Nu fumatul in sine, cat incercarea si lupta de a te lasa. Atata energie care poate fi folosita in scopuri mult mai bune e folosita pentru a nu aprinde o amarata de tigara…Atata neliniste, atata frustrare, atata iritare pentru o tigara…Incerc sa vad lucrurile cu mintea clara si logica si pur si simplu nu inteleg. Inainte de a deveni o urgenta, lasatul de fumat mi se parea o incercare la care ar trebui sa imi supun logica si puterea si independenta. Am vrut intotdeauna sa fiu un om liber, o minte limpede si libera, dar nu eram asa…Nici acum nu sunt inca asa, desi libertatea a inceput sa se vada inca de cand, in mintea mea, am spus ca “eu nu fumez”.

Nu am fumat de 20 de ore. Mi se pare o victorie. Eu fumam 20 de tigari pe zi, adica cred ca exact 20 de tigari nu am fumat. Am castigat cateva ore de viata. O sa imi recastig toata viata. Trebuie pentru mine si pentru toti cei pe care ii iubesc. Trebuie pentru ca avertizarile primite au fost mult prea dureroase. Tatal meu a murit din cauza asta, iar o veche cunostiinta – foarte tanar, de altfel – s-a dus si el. Acum, de foarte putin timp. I-a omorat o dependenta pe care nu au luat-o niciodata in serios. Era si este pentru multi, un mod de viata. “Eu sunt fumator”, spui, adica asa sunt eu, nu altfel. Dar, eu pot fi acum asa si maine altfel.

Am voie, am dreptul si am sansa sa ma schimb.

Luca si coaja de nuca

Cred ca ti-am mai povestit, odata, demult, despre printesa Giulia care astepta un fratior. Un fratior pe care trebuia sa il cheme, daca ar fi fost dupa cum isi dorea Giulia, Gheorghita Fat-Frumos. Pana la urma insa, regele, regina si Giulia au hotarat, de comun acord, ca pe printul ce urma sa se nasca sa il cheme Luca. Urma sa stapaneasca peste un regat cu foarte multe fete printese si niciun alt print. Urma sa fie cel mai rasfatat si mai iubit print din cati fusesera vreodata. Inainte chiar de a veni pe lume, toti vorbeau despre el. Ursitoare din toata lumea ii urau viata lunga si bogata, plina de daruri nemaivazute. Iar printesele din viata lui, incepand, bineinteles, cu Giulia, il asteptau pline de uimire si nerabdare.

Astfel, Giulia intreba. Cat o sa fie de mare, ce-o sa-i placa, daca stie sa citeasca, daca stie povesti, daca se poate juca cu el inca de la inceput, ce inseamna sa ai un frate baiat, cum se poarta un baiat daca este fratele tau? Si tot felul de alte intrebari.

Oricum, frumoasa printesa Giulia a retinut in primul rand faptul ca Luca o sa fie, pentru cateva luni bune, mic-mic si ca nu se poate juca cu el asa cum se joaca cu prietenii ei. Ca trebuie sa aiba muuuuuuuuuuulta rabdare pana cand fratiorul ei va incepe sa se ridice pe picioruse si sa poata alerga dupa ea, pana vor citi impreuna povesti si pana se vor ascunde prin toate cotloanele palatului.

Astfel, Giulia stia, de acum, ce asteapta. Cand regina l-a nascut pe Luca si trebuia sa se intoarca acasa, habar nu avea ca micuta printesa pregatise, deja, un patut pentru fratior. Totul era in buna ordine, iar surioara il astepta hotarata sa il ocroteasca si sa il ajute sa cresca. Pentru ca era foarte nerabdatoare sa se joace impreuna.

In bucatarie, intr-o cana de ceai, plutind pe apa, se afla o jumatate de coaja de nuca. Era pentru Luca. Il astepta cuminte si confortabila. Acolo, printesa pregatise un mic asternut pentru fratiorul cel mic. Nu ii spusesera toti ca este mic? Nimeni nu se gandise sa ii si arate cat de mic. Si atunci, printesa si l-a inchipuit mic, mititel, cat sa incapa in coaja de nuca. Daca ar fi stiut ca este mai mare nu s-ar mai fi simtit asa de responsabila. Atat de grijulie si atat de nerabdatoare.

Cand regina a intrat pe usa, iar Giulia l-a vazut pe fratiorul ei, un zambet de usurare i-a indundat fata. Luca era deci mare. Nici nu visase ca nu incape in patutul pregatit. Ah, deci nu mai are atat de mult de asteptat. Sa il cresca de la marimea unui miez de nuca pentru a-l face cat un copil, era de munca, nu gluma. Si ii trebuia nesfarsit de multa rabdare – pe care, de alfel, Giulia se hotarase sa o si aiba. Dar cand  l-a vazut ATAT de MARE, micuta  a rasuflat usurata. Sarcina ei urma a fie foarte simpla.

Parintii nici nu banuiau ca Luca va creste ca Fat Frumos. Pentru ca, inconjurat fiind de atata incredere si rabdare pe care le punea Giulia in dragostea pentru el, nu avea cum sa o dezamageasca. El va fi pentru ea, intotdeauna, cel mai viteaz, cel mai mare, cel mai frumos si cel mai iubit dintre printi.

Patutul din coaja de nuca a ramas in cana de ceai multa vreme. Nimeni nu stia ce inseamna. Doar Giulia isi amintea uneori de fratele ei, asa cum si-l inchipuise dormind in coaja de nuca si zambea enigmatic. Nu stia nimeni cat de mic se asteptase ea sa fie si, cu toate astea, cat de hotarata fusese inca de la inceput  sa aiba toata rabdarea din lume si sa il astepte sa cresca. Pentru ca lumea ei de poveste este o lume in care Luca are un loc special. Locul unui print care, fiind mic cat un miez de nuca, a crescut intr-o clipa – cat de la vis la realitate – precum Fat Frumos.

Giulia stie astfel ca toate visele se implinesc. Tarziu, a luat coaja de nuca din cana de ceai si a pus-o in camera ei. Odata, cand Luca va fi mare, ii va destainui o taina. O taina de demult, cand tot sufletul si toata dragostea ei pentru el, se stransesera si incapusera – pentru a fi pe masura lui – in acea coaja de nuca. Era primul semn al unei iubiri fara sfarsit.

Martin – copilul randunica

Povestea lui Martin asteapta sa fie spusa de cinci luni. Eu am intarziat pentru ca …nu il cunosteam foarte bine. El s-a nascut departe de mine, in tarile calde. Cum de s-a nascut atat de departe o sa ma intrebi? E foarte simplu, a zburat… fiindca Martin este o randunica.

Sa inceapa povestea deci…Martin locuia, dupa cum bine stii, in “salasul sufletelor”, iar de acolo s-a hotarat sa vina pe pamant. Isi gasise parintii. Ei se numeau Ioana si Tiberiu. Erau Parintii lui. A zburat Martin si si-a facut cuib rotund in burtica mamei sale. Era atat de bine! Ce nu intelegea el era de ce nu putea sa vada limpede lumina soarelui. Si ce era cu atata zapada in jur. Bine, pentru inceput, nu stiuse el ca toata acea patura alba si rece se numeste zapada. Dar, oricum, de la ea venea frigul si tot din cauza ei – probabil! – nu se vedea soarele. Si, brrr, se face un piculet de frig in cuib. Si atunci Martin, randunica fiind, se hotari sa plece in tarile calde.

A ales un drum pe uscat. A strabatut, impreuna cu parintii sai, drumurile de zi si de noapte ale catorva tari. Tari cu nume ciudate! – gandea randunica aceea micuta care cauta lumina soarelui. Si, la final de calatorie, s-au asezat intr-o casa frumoasa, dintr-un micut oras cochet, asezat intre dealuri domoale. Martin a fost multumit si a inceput sa creasca si sa creasca ca Fat-Frumos din toate povestile. Iar in septembrie, cand lumina este atat de frumoasa si de calda si de mangaietoare, randunica s-a hotarat sa zboare in lume, sa vada toate acele lucruri pe care  doar le banuise in lumina filtrata care patrundea pana la el.

Martin este un baietel care a stiut de la inceput ce vrea. El stie sa astepte, dar si sa cheme imperios pe cei dragi atunci cand are nevoie de ei. Martin vroia sa vina pe lume, dar avea nevoie de credinta si linistea mamaiei Anica. Si pentru asta a chemat-o. Cum? Nu e foarte sigur cum. Tot ce conteaza este faptul ca ea a simtit si, pentru prima data in viata ei, a urcat in avion si a plecat pe meleaguri straine. Trebuia sa fie acolo, aproape, pentru ca el o chemase. Si ca fie evident ca asta asteptase, peste cateva ore, Martin a venit pe lume. Era foarte curios sa stie cum arata mama si tata, cum arata muntele si marea, cum arata aerul si apa, cum miroase frigul, cum se coloreaza septembrie si ce povesteste mamaie Anica despre Romania. Oare ce e asta, Romania? Seamana cu un nume de floare, dar Martin nu e sigur nici ce este o floare. Sau poate le incurca…o sa se lamureasca el cu timpul. E foarte grabit sa invete. Vrea sa le stie pe toate. Incepe cu zambetul si continua cu rasul. I se par cele mai firesti manifestari, iar cei din jur sunt atat de fericiti de cate ori zambeste Martin. Este atat de simplu sa ii faci pe mama si pe tata sa se bucure, iar pe mamaia sa fie cea mai mandra mamaie.

Martin descopera, astfel, in fiecare zi, zborul. Este foarte nerabdator sa invete toate miscarile, toate privirile, toate chiotele, toate felurile de iubire si de zbor. Zboara cand lin si tacut, cand smucit si frenetic, cand dulce si cald. Nu pare sa oboseasca niciodata si, astfel, natura fiintei lui devine, pe zi ce trece, o evidenta pentru toti cei din jur.

Iar mama si tata si toti cei care il iubesc isi doresc sa aiba aripile destul de puternice si zborul destul de inalt pentru a-l insoti pe Martin in toate calatoriile care il asteapta. Si pe care si le doreste, pe care acum le incepe. Spre lumi indepartate, spre Soare si spre iubirea de tot si de toate. Sa-i fie aproape cand se va intoarce sa vada din ce este facuta zapada si cum arata frumoasa Piatra Craiului, ce este dorul si cum este cu dragostea pentru cei de departe, sa zboare alaturi de el in toate acele minunate si nemaivazute calatorii din tarile calde in tarile reci si invers.

Martin rade si se bucura, Martin umple lumea parintilor sai, Martin este lumina si dor, Martin zboara…Copilul-randunica stie ca s-a nascut sa zboare si ca aripile lui sunt din ce in ce mai puternice. Zborul este neliniste, este bucurie, este dragoste, iar Martin se grabeste,  se bucura si iubeste. Copilul randunica zboara si ia o lume odata cu el…

Eu stiu a scrie

Eu stiu a scrie

M-a invatat mama.

Ea stia, in primul rand, sa scrie:

Cuvinte, fapte, iubiri.

Scria toata ziua

Cu cerneluri ce pareau invizibile.

Dupa o vreme insa, literele ieseau la iveala.

Rotunde, frumoase, migalite cu dragoste…

Erau pretutindeni literele:

In casa, in gradina, pe painea de pe masa,

pe mainile si  inimile celor care citeau.

Sunt in mine:

 in suflet,

in minte,

in varful degetelor

in onduirea vocii si

in rabdarea cu care imi invat copiii sa zboare.

Ma bucur ca stiu a scrie

literele pe care le stia si mama.

Sfarsit sau inceput?

Fara sa vreau, intrebarile se aduna in jurul meu. danseaza hore nebune si fara oprire. Nu stiu unde m-as putea ascunde, asa cum habar nu am unde le-as putea trimite si nici cine le-ar putea raspunde. Mi-ar conveni de minune ideea de a avea pe cineva caruia sa i le trimit pe toate. Dar, deocamdata, se pare ca eu trebuie sa le raspund tuturor. Sunt fiinte vii aceste intrebari care asteapta raspuns. Se rotesc, striga, soptesc, cer, vor, nu pleaca si astepta raspunsuri. Ce am terminat, ce urmeaza sa incep? Ce e bun si ce e rau, ce am facut si fac bine, cat si cum pot iubi, ce viitor se intinde in fata mea? Cum construiesc viitorul, ce lumini si ce intuneric primesc in viata mea, ce prieteni am castigat si ce prieteni am pierdut? Ce prieteni reusesc sa pastrez? M-am schimbat, m-am imbogatit sau sufletul imi este mai sarac? Se termina ceva sau incepe o lume? Sper din tot sufletul ca la sfarsitul nenumaratelor raspunsuri pe care va trebui sa le dau, sa mi le dau, sa stiu ce trebuie sa se sfarseasca si ce trebuie sa meraga mai departe. Ce s-a nascut si ce a murit in mine. Ce trebuie sa ramana in urma si ce trebuie sa duc mai departe. Si sper sa fac alegerile bune si datatoare de viata…

Floare de iris

Mergem la concert. Intr-o ora, in Piata Constitutiei, mare concert mare…Formatia Iris sustine un concert cu intrare libera, oferit de Sorin Oprescu, candidat la Presedintia Romaniei.(sic!)  Acum, eu nu am nicio treaba cu Sorin Oprescu, dar concertul Iris nu trebuie ratat. Spun eu si spun, mai degraba, fetele mele. TREBUIE SA MERGEM LA CONCERT!!!

Oprescu mi-a fost profesor si nici nu vreau sa imi aduc aminte de acel stagiu de chirurgie generala si de el, ca om, dar…ce importanta are?

Haideti la concert!

Mirare

Ma mira foarte tare

acest sentiment de tristete ce traieste in mine

si nu inteleg
de ce mi se scutura praful de stele de pe aripi

si ratacesc ca un fluture bolnav

in jurul unui soare inselator…

de ce ma dor corzile sufletului

atat de tare

de parca m-ar arde?

ce intuneric

imi fura lumina

pe care mi-o daruieste soarele de dimineata?

unde dispare bucuria

pe care o inteleg cu mintea

si pe care ar trebui sa o traiesc?

am toate motivele

am milioane de motive si atat de multi oameni

am in jurul meu,
atat de multa iubire

si totusi

pe unde se scurge spre mine durerea?

unde se ascunde bucuria clipei si rasul, atat de firescul si binecuvantatul ras…

Singuratate

Se lasa un val greu de singuratate si de tristete peste lume…Totul este acoperit. Tu il vezi? Il simti cat este de greu? Cum faci sa mergi mai departe? Crezi ca fiecare are pe lume destinul lui? Crezi in alegeri pe care le face fiecare dintre noi, alegeri de viata si de moarte? Crezi ca traiam atat timp cat credem ca merita sa mergem mai departe si murim cand nu mai credem in asta? Nu crezi ca uneori alegerile celor din jurul nostru reusesc sa ne otraveasca sufletul? Nu stiu, cred ca este foarte tarziu, ar trebui sa ma odihnesc si poate maine lucrurile vor arata cu totul altfel…Poate se va ridica valul de singuratate, poate tristetea se va duce…

Printesa care s-a nascut departe

Printesa Christiana s-a nascut peste mari si tari…spune povestea. De fapt, numai peste multe tari. Era numai o mare intindere de uscat intre imparatia ei si tara in care s-a nascut. De ce s-a nascut departe de micuta ei imparatie? Erau vremuri grele, de restriste. Parintii ei plecasera departe de tristetea, de iobagia si de minciunile oamenilor de pe meleagurile natale. Printesa trebuia sa se nasca in locuri cu suflete mai limpezi. Chiar daca in locul in care au ajuns cerul este mai tot timpul innorat si ploua des, atmosfera e limpede si clara. Totul e curat, iar oamenii sunt benefici si pozitivi. Nimic nu intuneca nasterea printesei. Niciun gand rau, nicio clevetire, nicio durere, totul este lumina. Asa ca ea…
Nasterea micutei Christiana a fost foarte asteptata. Mama si tatal ei si-o dorisera foarte mult. Cu toate ca totii preavestitii vraci ai tarii de departe spusesera ca printesa va fi de fapt un print viguros, tatal ei stiuse ca minunea care crestea in pantecul mamei este o fetita puternica si dulce. Sufletul ei straveziu si nerabdator ii daduse numai lui de stire ca urma sa vina. Iar asteptarea a fost linistita, netulburata de vorbe, de credinte gresite, de dureri vechi. Christiana urma sa vina cu noi inceputuri, urma sa aduca cu ea lumina si fericirea. Micuta printesa detine secretul micilor bucurii care fac viata fermecata si dulce. Ea stie sa umple goluri si asteptari. Ea stie sa traiasca pe meleaguri straine si sa fie, totusi, o printesa cu sange latin. Frumoasa si cuminte si puternica. Si stie sa schimbe totul in jurul ei. Stie ca exista o lume de cucerit si graiuri straine de invatat, dar are rabdare. Ea stie ca regele si regina o vor creste puternica si fericita. Si ca va putea sa le faca, cand va fi suficient de mare, pe toate. Sa cucereasca spatiul acela intins dintre meleagurile straine si tara ei de origine, sa desluseasca tainele ascunse ale graiurilor lumii.
Va fi, nu exista nicio indoiala, stapana peste cel mai mare regat: inimile parintilor ei. Necuprinse, pline de iubire, de asteptare, de sperante, de tristeti, de fericire, de nou si vechi, de cuvinte latine si germanice, de prieteni, de lumina si intuneric. Printesa Christiana este printesa care s-a nascut departe. Si de asta, a primit numele de Christiana. Dar pentru ca este atat de aproape de sufletul mamei ei, pentru ca a pornit cucerirea acestui mare regat inca dinainte de a se naste, a primit si numele de Maria.
Sa fii sanatoasa Maria Christiana, iar norii sa nu se odihneasca niciodata deaspura fruntii tale!

Ma face fericita…

Intr-o seara, m-am dus cu fetele, cu niste prieteni si cu bunica tuturor copiilor (este de fapt mama prietenului nostru si bunica adoptata a tuturor copiilor din grup) sa ne plimbam. Eu si buburuza o luasem inaintea tuturor si mergeam povestind tot felul de lucruri, care mai de care mai minunate si mai neintalnite. Se crease intre noi o atmosfera de povesti si de complicitate simpla si dulce. Sunt esentiale – din punctul meu de vedere – aceste momente de complicitate aparte cu copiii tai. Iti dau si tie si le da si lor un sentiment de siguranta, de intelegere, de apartenenta la o lume plina de iubire si de oameni dragi. Si ca sa inteleg mai pe deplin acest sentiment, si ca sa mi se confirme toate credintele, si ca sa mai repetam si datile viitoare astfel de clipe, buburuza spune (cuvinte neasteptate pentru un copil de patru ani si pe care nu stiu daca le-a auzit exact asa intr-un oarecare alt context):
– Mami, ma face fericita aceasta plimbare cu tine….
Iar eu am ramas fara cuvinte si un sentiment de bine mi-a inmuiat genunchii, iar fluturii emotiei au tresarit in stomac. Eram, la randul meu, fericita si am stiut ca sunt pe calea cea buna. Incet, dar sigur, fericirea copiilor mei se cladeste, sentimentul de fericire va fi oricand prezent in inima lor si vor stii, negresit, sa-l caute si sa-l traiasca…