Iarna mea este de un fel aparte, a inceput inainte sa inceapa iarna de afara, este mai rece si mai necrutatoare decat gerul iernii adevarate. Si, pentru ca ninge des si pentru ca este frig cu adevarat, imi ingheata mainile si nu pot scrie. Gandurile sunt multe si navalnice, se aduna, se ravasesc, se razvratesc si vor sa fie spuse, dar literele nu se lasa randuite, ingheata si se sparg in litere mai mici si fara inteles.
Stau in mijlocul iernii si, pentru inceput am incercat sa ma misc, sa merg, sa zbor, sa ma agit, dar am inghetat si mai tare. Si atunci am realizat ca este una din acele ierni in care eu mai bine stau si privesc cum ninge, stau si astept sa vina prima sanie sau primul tren, cine stie ce fel de masinarii reusesc sa razbata prin zapada – mai bine raman pe loc si privesc cum ninge, gasesc printre fulgi si printre nameti florile iernii acesteia si margele de lut ascunse sub zapada. Imi amintesc ca am mai trait ierni ca aceasta sau chiar mai grele, au mai nins multe feluri de zapezi, iar linistea a fost de fiecare data salvatoare. In iarna asteptarii mele rasare pana la urma soarele. Daca am suficient de multa rabdare si daca am suficient de multa credinta. Si daca ma bucur foarte mult de iarna care a venit si ii gasesc ascunse sub zapada florile. Multele flori. Semn de trecere si de bucurie. Semn de viata si de lumina. Semn de zambete si de joc. Semn de copilarie si de uitare, de speranta si de soare.














si eu te iubesc soru-mea!
si eu te iubesc munteanu!