Flori de iarna

Iarna mea este de un fel aparte, a inceput inainte sa inceapa iarna de afara, este mai rece si mai necrutatoare decat gerul iernii adevarate. Si, pentru ca ninge des si pentru ca este frig cu adevarat, imi ingheata mainile si nu pot scrie. Gandurile sunt multe si navalnice, se aduna, se ravasesc, se razvratesc si vor sa fie spuse, dar literele nu se lasa randuite, ingheata si se sparg in litere mai mici si fara inteles.

Stau in mijlocul iernii si, pentru inceput am incercat sa ma misc, sa merg, sa zbor, sa ma agit, dar am inghetat si mai tare. Si atunci am realizat ca este una din acele ierni in care eu mai bine stau si privesc cum ninge, stau si astept sa vina prima sanie sau primul tren, cine stie ce fel de masinarii reusesc sa razbata prin zapada – mai bine raman pe loc si privesc cum ninge, gasesc printre fulgi si printre nameti florile iernii acesteia si margele de lut ascunse sub zapada. Imi amintesc ca am mai trait ierni ca aceasta sau chiar mai grele, au mai nins multe feluri de zapezi, iar linistea a fost de fiecare data salvatoare. In iarna asteptarii mele rasare pana la urma soarele. Daca am suficient de multa rabdare si daca am suficient de multa credinta. Si daca ma bucur foarte mult de iarna care a venit si ii gasesc ascunse sub zapada florile. Multele flori. Semn de trecere si de bucurie. Semn de viata si de lumina. Semn de zambete si de joc. Semn de copilarie si de uitare, de speranta si de soare.

Red rose

Another red rose

Water lily

Fresh flower

Violet

Ruffled flower

Different poppy

Red poppy

Happy flower

Green flower

Purple

Purple

Purple

Continuarea povestilor de toamna

Am promis ca voi scrie povestile care s-au pictat pe margelele de lut in aceste ultime trei saptamani. Nu sunt povesti de toamna neaparat, dar sunt povesti peste s-a coborat un aer de toamna, in lutul lor s-a framantat o adiere de vant, un crampei de nor si un pic de ceata. Si toate astea au venit peste povesti pentru ca eu m-am lasat influentata de toamna. Anul acesta am vazut-o, am simtit-o cu toate celulele, am stiut ca vine inca de cand lumina isi schimbase culoarea. Au fost ani intregi in care toamna ma lua pe nepregatite, nu aveam timp sa simt venirea ei. Iar apoi, cand sa ma bucur de ea, era de mult dusa. Nu vedeam frunzele, nu se scuturau peste mine niciodata. Probabil ca toamna ma scosese din lumea ei. In lumea mea venea prea repede iarna. Iar frumusetea toamnei, ocolindu-ma, ma saracea.

Anul asta este o toamna deplina in sufletul meu, este acolo cu bune si cu grele, cu soare, cu nori, cu frunze, castane, cu dorul de primavara si de vara, cu rosu, verde, galben, cu gradini ascunse, cu flori si fructe, cu abundenta si nelinisti.

Primul colier este My secret garden. Bilele au adunat pe vestmantul lor lucios flori prafuite si ciudate, frunze zburatoare, petale colorate, papadii multicolore, pale zburlite de vant, cotloane tainice si ademenitoare si inima tuturor dragilor ascunsa printre vrejuri. Sunt toate acolo, inainte sa le cuprinda uitarea, negrul. Cel de la sfarsitul si de la inceputul tuturor lucrurilor.

My secret garden

Pe aleile gradinii secrete alearga toti ingerii. Si toti copiii.

My secret garden

Mai sunt printre margele trandafiri. Trandafiri roz sau rosii, prinsi in jocuri si hore de copii, precum si trandafiri colorati, cu margini argintate, adunati pe dantele vechi si brodate.

Old style

Pink roses

Motivele stravechi, populare au coborat si ele agale pe margele. Obsesia ritmului si a formelor exacte a incercat sa stavileasca emotiile toamnei si nelinistea ei. Negre si impletite cu rosu sau intinate in culorile copacilor de pe alei, au temperat vantul si au adus de departe origini si povesti foarte vechi. Povesti care erau acolo, in adanc, fara ca macar, vreodata, sa le banuiesc existenta.

Red

Just etno

Red

Florile au dat navala peste mine, coplesindu-ma si aducandu-mi culoare. Si un mare dor de soare si de tot ce a fost desavarsit. Dor dupa tot ce s-a desavarsit in mine si in jurul meu, in noi toti. Micute, firave, indraznete, exuberante si coplesitoare, simple sau sofisticate, florile toatele au mai inflorit o data anul acesta.

Tamaioare

Campia cu maci

A sunny day

Iar peste campiile pline de flori s-au adunat toamna aceasta norii. Cerul s-a acoperit alene sau grabit cu nori, iar soarele isi albeste lumina si se strecoara catre pamant mai altfel, mai tacut ca in alte anotimpuri.

Cloudy sky

Toamna este stapanitoare si bogata, are culoarea vinului si a aurului. Se ascunde printre frunze si fructe, se asterne peste toate plina de incredere si iubire. 

Autumn

Toamna … Este aici si ne copleseste. Imbina verde si rosu, intr-o armonie perfecta. Si noi amestecam adesea rosu si verde. Si noi suntem atat de diferiti si unii de altii si noi de noi insine. Suntem atat de diferiti in unicitatea noastra! Atat de multe suntem si atat de multe ne compun, atatea lucruri ne dor si atatea ne fac fericiti. Si toate ne alcatuiesc fara indoiala. Si cele dragi si cele mai putin dragi. Si verdele si rosul, si speranta si pasiunea, si dragostea noastra si iubirea celor din jur. Si ceea ce daruim si ceea ce ni se daruieste.

With love

With love

Iar inainte de finalul povestii celei mari, e randul povestilor in alb si negru. Povestile cu lumina si cu intuneric. Povestile in care am amestecat adesea si lumina si intunericul. Oricat am incercat sa le separ, s-au patruns si au creat ceva nou. Ne-au creat pe noi, pe fiecare dintre noi. Au facut ca noi sa fim. Asa cum suntem. Atat de luminosi si atat de intunecati uneori.

Black and white

African style

Peste toate, blajin si aducator de noroc, se deschide “ochiul lui Dumnezeu”.

God’s eye

Povestile toate s-au adunat si au facut o poveste mai mare. O poveste plina de culori, de lut rotunjit intre palme, de bucurie, de toamna, de nelinisti si de oameni dragi. O poveste care astepta sa se scrie. Care stia cum va arata inca de cand a inceput a se scrie. Plina de dragoste.

The begining of the story

Multumesc pentru aceste saptamani pline de poveste. Si mai vreau sa multumesc prietenilor mei care au venit sa depanam impreuna povestea. La Hand Made Hours.

Povesti de toamna

Am pictat si am spus, de o vreme de toamna incoace, multe povesti. Multe dintre ele au fost la Hand Made Hours. Margele de lut s-au rostogolit, au zambit si au spus povesti. Povestile lor, ale oamenilor care le-au inspirat si povestile mele. Povesti de toamna si nu numai. Povesti starnite de amintiri, de cer, de lumina, de copii, de prieteni, de bucurie, de tristete si de multe alte trairi. Inceputul sau sfarsitul acestei perioade de tacere a aratat cam asa:

The begining of the story

 Revin curand cu continuarea povestii! Pupiiiiiiiiiiiiiiici….

Jocurile copilariei

Ma joc adesea. Nu stiu daca atunci cand eram copil m-am jucat atat cat ma joc acum. Eram cea mai mare si toti ma investisera cu o foarte mare responsabilitate. Iar mie, atunci, cred ca incepuse sa imi placa. Eram un copil mare si mimam o mare siguranta. Eram capitan de osti peste frati, peste curte, peste copii si peste scoala.

Alte jocuri

Acum insa inteleg ca in viata nu trebuie sa arzi etape. Nu trebuie sa sari perioade care isi au rostul lor si a caror bucurie se cladeste la radacini. Eu am sarit o mare parte din perioada jocului si a jucariilor. M-am crescut repede, chiar am vrut sa fiu mare. Stiam ca mai fusesem mare si imi placea sa imi asum rolul. Spuneam, asa cum spuneau si unii din fratii mei cateodata: “Cand eram eu mare….” si abia asteptam sa pot face acel lucru din nou.

Jocurile copilariei

Dar fiecare stare se cere traita si interiorizata. Ceva care lipseste isi cere intotdeauna plinul si dreptul la existenta. Ma joc acum, asa cum nu m-am jucat atunci, am descoprit placerea lucrului facut de drag si usurinta in a te lasa condus de regulile simple si clare ale jocurilor de copii. Aici, in lumea de joc, lucrurile sunt egale cu ele si cu tine, sunt colorate si simple, iar castigatorul nu conteaza. Si nici nu este mai mare.

Alte jocuri

Indepartez deliberat grijile de om mare si imi las mintea sa coloreze lumea. Inlocuiesc negrul cu roz, cu galben, cu verde. Iar lumea devine minunata. Inflorita, punctata, simetrica si legata la brau cu toate jocurile. Lumea copiilor mei, in care ma intorc, ma retrag si ma retraiesc, ma inconjoara si ma cladeste. Ma bucur de zile si de nopti, sar intr-un picior, cant, alerg, dezbat, sunt prietena si sunt copil.

Jocurile copilariei

Fac greseli pentru ca nu stiu prea bine regulile, dar sper sa imi fie iertate. Copiii iarta atat de usor…si iubesc atat de mult. Iar eu ma straduiesc foarte mult sa invat. Merg pe drumul copilariei insotita de doi mesteri faurari in ale jocului. Merg de mana cu copiii mei, iar drumul se deschide mereu in fata noastra. Cerul este mare cat universul, iarba o coloram imediat, cantecul il cantam cum ne vine in fiecare clipa, iar ziua de maine ramane o necunoscuta, mare cat o minune. Somnul e clar si plin de bucurie in asteptarea desenului si culorilor de maine. Cream si maine un drum, un joc si o zi. O zi care poate fi cea mai frumoasa.

Jocurile copilariei

Vrejul si panza de paianjen

Rasarim, crestem si ne indreptam catre Soare. Asta este povestea. Doar asta. Inflorim flori albe, cateodata negre, ne ies frunze verzi, crude si pline de viata. Vrejul care suntem este pe zi ce trece mai puternic si mai inalt. Uneori este de la inceput, alteori devine argintiu. Ca o carare de urmat prin noapte. Numai frunzele raman verzi, asa cum sunt frunzele. Ca toate binefacerile din viata noastra.

Vrejul si panza de paianjen

Florile vietii noastre sunt inmiresmate, micute si firave. Dar atat de asteptate. Pentru care vrejul trebuie sa creasca, sa isi adanceasca radacinile si sa caute lumina. Unele din florile noastre nu ne ies decat negre. Sunt si ele flori pentru care am imbobocit, pentru care am crescut, pentru care ne-am cautat resurse in toate radacinile. Dar undeva s-a ascuns durerea, iar floarea a iesit patata cu un picur de suferinta. Petalele sunt negre, amintindu-ne mereu de durerea facerii.

Vrejul si panza de paianjen

Inflorim, crestem si vrem sa devenim pe zi ce trece mai oameni, mai puternici, mai siguri. Ne pare ca drumul spre soare este fara intoarcere. Stim sa luam lumina si sa o facem flori. Dar ni se intampla sa uitam ca undeva, ascunsa, la marginea vrejului sta gata sa se teasa panza de paianjen. Panza cea argintie si ea, care inlantuie drumul vrejului. Paianjenul este si va fi acolo mereu.

Vrejul si panza de paianjen

Si daca nu uitam prezenta lui, invatam sa crestem rotund si arcuit, pe langa panza. Invatam sa ne gasim drumul nostru. In afara paianjenului si a panzei lui. Invatam sa ne gasim drumul, sa il facem unic si inflorit, fara sa ne atinga delicata, ispititoarea si periculoasa panza de paianjen.

Vrejul si panza de paianjen

Adrianei, cu mare drag.

La Paris – ziua a doua sau Cati si gradina aurie

Nu vreau sa continui povestea celor trei zile la Paris fara a spune, mai intai, ca in momentul in care Ana Niculescu m-a anuntat ca am castigat, am avut brusc sentimentul ca sunt iubita. Ca acolo, sus, cineva ma iubeste foarte tare. De ce spun asta? Pentru ca, intr-un fel sau altul, imi luasem gandul de la vacanta vara asta. Am fost, cei drept, la inceputul verii, cateva zile la Budapesta, zile care au fost cu adevarat speciale, dar, in mare parte, la Budapesta am avut treaba. A fost si o zi, o zi si jumatate de plimbare, dar eu nu am perceput cele cateva zile ca pe vacanta MEA. 

Ma impacasem, cumva, cu gandul amanarii vacantei mele, acea vacanta pentru sufletul meu, cum avem noi in fiecare an, amanand-o pentru ani mai buni sau pentru veri mai prietenoase. Ma gandeam ca doua saptamani cu copiii la Bran poate vor compensa si vor umple spatiul acela pe care il rezerv in suflet vacantei. Se pare, insa, ca nu imi iesise deloc aceasta amagire. Cred ca acel loc din suflet isi cauta preaplinul. Iar intamplarile, circumstantele s-au aranjat astfel incat ceea ce, fara sa stiu, ceream in continuare, sa se intample. Sa se implineasca. Astfel, numai cu o zi inainte, am vazut pe internet anuntul celor de la Carturesti care organizau acea seara speciala la Institutul Francez. Si, doar in treacat, am citit si despre tragerea la sorti. Nici nu am inteles prea bine ce se castiga. 

Iar in acea seara de vineri, iarasi toate s-au aranjat de la sine. Am putut iesi in oras cu prietenii, ceea ce inseamna ca fetele erau duse de acasa. Lucru foarte rar de altfel. Prietenii nostri au fost cu totii de acord ca, inainte de a merge sa dansam (ceea ce ne propuneam cu totii de foarte mult timp), sa facem un popas relaxant si altfel, la Institutul Francez. Am petrecut acolo cateva ore foarte dragute, ne-am pus fotografiile de vacanta in vechiul geamantan si am plecat cu mult timp inainte de miezul noptii, cand urma sa aiba loc extragerea. Fara niciun regret, fara nicio teama ca nu o sa castig, fara niciun gand, bucurandu-ma pur si simplu de o seara altfel, de prieteni, de muzica, de ceai, de sentimentul ca totul este foarte bine. Si…a fost foarte bine. A fost o seara speciala cu totul. Cu castigarea biletelor de avion la Paris, cu muzica buna in continuare, cu dans, cu rasete si o minunata stare. Ma simteam ca si cum cineva ma tinea in palma sa. Ma simteam asa cum ar trebui sa ne simtim de obicei, pentru ca stiu sigur ca suntem acolo, in palma LUI, mereu, fara sa stim asta. 

Cam atat despre cum am primit eu vara asta vacanta MEA. Sper sa nu uit cum se face pentru a-mi duce la indeplinire si celelalte visuri. Sa nu ma tem nicio clipa ca nu se vor indeplini. Sa merg linistita inainte, iar lucrurile sigur se vor aduna, se vor patrunde si vor tese intamplari si fapte. Iar mie imi va parea ca am noroc. Dar asta este foarte bine. Asa si trebuie sa fie si exact asa si trebuie sa ma simt. 

Sa urmez deci povestea zilelor la Paris. In cea de-a doua zi ne astepta un tur de forta. Cati planuise impreuna cu Mica o plimbare de aproape douazeci de kilometri. Trebuia sa plecam de la Bastilia, sa mergem pana la Arcul de Triumf, sa ne intoarcem pana la Turnul Eiffel si inapoi pana la Luvru. Dar cum mie imi plac plimbarile pe jos, totul a fost foarte bine. A fost foarte frumos. Ziua a inceput cu cateva mici cumparaturi pentru fetele noastre (foarte putine cadouri, de altfel, pentru ca trebuiau sa ne incapa, alaturi de celelelte lucruri ale noastre, tot in bagajul de mana pe care il avusesem la venire) si a continuat cu plimbare, discutii, fotografii, veselie, amintiri, istorie (ah, foarte multa istorie, dar pentru prima data mi s-a parut si mie pe inteles si chiar interesanta) si picnic pe iarba, foarte aproape de Turnul Eiffel. 

Perspectiva din iarba

Am traversat curtea interioara a Muzeului Luvru, am ajuns la fantanile de langa marea piramida si cum era foarte cald ne-am balacit picioarele in apa. Toata lumea facea asta, iar eu ma simteam ca un copil care a scapat de acasa si face numai trasnai. Am avut atunci sentimentul ca imi lipseste ceva, ca sigur imi scapa ceva. Am realizat, oarecum stanjenita, ca exista si o altfel de libertate pe care eu nu o mai experimentasem, despre care nu stiusem ca exista, o libertate cu granite mult mai largi decat de inchipuim noi, acasa. Ca exista o gradina mai mare si mai aurie decat cea in care traim noi. Si in aceasta gradina aurie fiecare poate face ce vrea, in masura in care nu ii deranjeaza pe ceilalti si nu strica ordinea orasului, relaxata si fireasca in libertatea ei.  

Si atunci am stiut ca alegerea pe care o facusem aducandu-i Ecaterinei siragul de margele pe care l-am numit “Gradini aurii”  este foarte buna, desi nu o cunoscusem pana atunci nici pe Cati si nu stiam nici orasul si lumea lui. Dar inca o data in plus instinctul nu m-a inselat. Cred ca margelele si povestea lor (“Ultimele margele le-am adunat intr-un colier care pur si simplu ESTE. Nu a fost facut pentru cineva anume, el este o stare. Aduna in el o gradina cu frunze aurii si ierburile de culori nemaivazute. Aduna pe cateva margele linistea, detasarea, increderea, entuziasmul si incantarea in fata vietii. Starea de gratie este in jurul nostru si se continua in noi. Minunile lumii au aparente nebanuite si foarte rar si foarte putini dintre noi le recunoastem. Dar, crede-ma, se mai intampla. Iar in ultimul timp, tot mai des…Mie cel putin…”) se potrivesc foarte bine si ei si locului si unei stari care s-a instalat in noi si in jurul nostru pe parcursul celor trei zile. Cati, purtand “Gradinile aurii” la gat, va insemna pentru mine, intotdeauna, indiferent de cate ori voi mai ajunge acolo, Parisul asa cum l-am vazut prima oara. Si imi va aminti mereu sentimentul ca umblu, precum Alice, printr-o lume altfel. Pentru mine, atunci, in acel moment, aurie. 

 

Sa continui povestea. Am traversat, dupa scurta balaceala in fantana, Gradinile Tuileries, pentru ca mai apoi, trecand prin Place de la Concorde sa intram pe Champs-Élysées. In marea de oameni care ne inconjura, daca nu gaseam ca oaza, la un anumit moment, magazinul Guerlain, m-as fi simtit pierduta. Trebuia sa ne tinem de mana sa nu ne ratacim unul de altul. Dar, astfel, intrand un pic in lumea parfumurilor, una din lumile mele preferate, am putut traversa linistita bulevardul pana la Arc du Triomphe. De aici, lucrurile s-au mai clarificat un picut. Pe bulevardul pe care noi am coborat (sau poate mi s-a parut doar ca am coborat) catre Turnul Eiffel nu mai era aglomerat deloc, florile atarnau in glastre la ferestre si incepusera sa apara mici cafenele care faceau atmosfera mai prietenoasa si mai calda. 

Si apoi s-a ivit de undeva, brusc, Turnul. Coplesitor. Iar multimile au aparut iarasi, ca din pamant. Printre negri care vindeau pe jos, ca peste tot in Europa, vesnicele Louis Vuitton pentru toate buzunarele (am uitat sa spun ca la magazinul Louis Vuitton de pe Champs-Élysées era o mare de oameni, afara, pe trotuar care asteptau sa intre – nu inteleg de ce, cand ele, gentile, se gaseau un pic mai incolo, la coltul strazii, la discretie!!!! hihihihi), printre sud americani care isi faceau intalnirea saptamanala pe iarba cu comunitatea lor, printre mirese si invitati la nunta, care faceau fotografii, printre atat de multi oameni care asteptau la cozi nesfarsite sa urce in turn, micul nostru picnic pe iarba si scurta odihna de dupa, acolo, in apropierea turnului, ne-au adus un moment de liniste si de apropiere. Eram noi si ne regaseam aproape printre atat de multi straini. 

Turnul m-a impresionat prin grandoare. Este mai mare decat imi inchipuisem. Am avut acelasi sentiment ca atunci cand am traversat Alpii din Austria in Italia, pe autostrada construita la 4000 de metri, si mi-am zis: “Dumnezeule, ce pot face oamenii!” Unii oameni chiar merita sa ramana in istorie prin ceea ce au ridicat, nu prin ceea ce au cucerit, ce au castigat in batalii sau alte asemenea fapte istorice. Mie astea mi se  par  fapte cu adevarat eroice, aceste cuceriri ale spatiului si ale timpului, ridicand ceva care poate sa dureze, sa reziste. 

Incepand sa se intunece, am plecat mai departe, am vazut Domul Invalizilor, am oprit la o mica si foarte costisitoare cafenea sa ne potolim setea, am facut iarasi un popas pe iarba si apoi, de pe unul din poduri, am admirat iarasi Turnul, luminat de sute de luminite. Mai tarziu, mergand pe malul Senei, ne-am oprit pe Pont des Arts, care, desi era o ora tarzie, era plin de tineri stand pe jos, de cantareti sau de curiosi ca si noi. Pe lateralele podului sunt prinse o multime de lacate de diferite dimensiuni pe care le prind acolo indragostitii pentru a-si pecetlui dragostea. 

Cred ca asta a fost. Aproape s-a terminat si cea de-a doua zi. Chiar acolo, langa pod, am intrat la metrou. Era aproape miezul noptii. Nu imi mai simteam picioarele, dar stiam sigur ca as fi luat-o si urmatoarea zi de la capat fara niciun regret. Si nu vroiam sub niciun chip sa ma gandesc ca este ultima noapte. Ultima noapte careia ii urma ultima zi. M-am consolat zicandu-mi ca Montparnasse si Cartierul Latin, pe care urma sa le vedem duminica, vor sterge oarecum tristetea plecarii. Desi copilul din mine, nu vroia deloc sa paraseasca asa de curand gradina cea aurie. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Buburuza curcubeu

Stiai ca buburuzele implinesc cateodata cinci ani? Cateodata - o singura data. E o varsta magica pentru ele, muuuuuuuult asteptata si mult numarata. Buburuza mea, cel putin, a numarat toate zilele care ii mai ramasesera de cateva luni incoace, pana se va face mare. Nu stiu ce credea ea ca se va intampla in ziua aceea cu cinci ani, dar e clar ca ceva urma sa se intample.

Buburuza curcubeu

Inainte de minunata varsta a fost insa o perioada plina de intrebari si de dezvaluiri. Nu ma asteptam sa o luam de la capat cu atatea “de ce-uri?”. Numai ca acum intrebarile asteptau raspunsuri mai clare, mai tehnice si erau urmate de altele nenumarate, care, recunosc, reuseau adesea sa ma incurce. Sa iti spun si de ce. Pentru ca buburuza mea s-a hotarat - nu stiu sigur daca asta i se intampla oricarei buburuze – sa se faca astronaut si pentru asta trebuie sa stie totul despre Soare, Pamanat, galaxii, universuri (sustine cu tarie ca sunt mai multe?!), miscari de rotatie si revolutie, Luna, planete si toate stelele din lume.

Buburuza curcubeu

Toate astea, pe langa multe alte vechi preocupari, cum ar fi curcubeul – cea mai mare iubire, culori, muzica, ingeri, ani, vieti, prietenii, relatii si tot asa. Toate mecanimele mici si complicate ale lucrurilor o intereseaza si atunci se intereseaza.

Buburuza curcubeu

S-a hotarat, deci, sa zboare pana la soare si inapoi. Neaparat si inapoi pentru ca, cu toate ca vrea sa faca astronaut, ea vrea sa se intoarca la mama. Ea va sta cu mama. Razi? Nu iti vine sa crezi? Toate buburuzele, chiar si fluturasii de CINCI ani declara ca vor sta vesnic cu mama. Incolo, pe la sapte ani se mai schimba lucrurile. Oricum, e sigur ca va veni sa imi povesteasca. Ce a vazut la Soare.

Buburuza curcubeu

Va veni oricum aurita si poleita pe toate aripioarele si pe toate picioarele ei de buburuza. Si cred ca in zborul acesta indraznet si mare buburuza va lua pe rand, toate culorile curcubeului. Pentru ca va trece prin toate incercarile vietii ei. Pentru ca drumul ei prin viata va fi zborul acesta spre Soare.

Trei zile

Am avut un week-end mai lung si foarte relaxant in care m-am intrerupt des si mult din treburile mele zilnice si am pictat.  Colierele erau acolo, undeva, printre ganduri si asteptau de mult sa iasa la lumina. Stiam cum arata fiecare margica, fiecare frunza si fiecare linie.

Culorile erau peste tot prin casa, iar bilele se rostogoleau de pe canapele si fotolii. Intr-o parte aveam panglicile pentru insirat, in alt loc pensule si borcanase, iar bucuria era  peste tot. La finalul celor cateva zile, am montat totul (pe unele de cateva ori, nefiind de la inceput multumita de rezultat), iar ssentimentul de neastampar a pus iar stapanire pe mine. Vreau alte bile albe, calde si asteptand culoarea. Vreau iarasi culori peste tot, linistea care se lasa peste toata casa, linistea care coboara peste mainile si gandurile mele. 

Iubesc aceasta lume in miniatura, plina de dragoste si plina de oameni minunati, care se contureaza, parca singura, pe bilele de lut. Am in minte, pentru inceput, un om sau o stare, un sentiment sau o culoare, iar bilele ajung sa se insire si sa curga. Sa se rostogoleasca prin viata mea. Odata terminat, pun colierul la gat pentru ca trebuie sa il simt. Daca ma simt bine cu el, atingandu-mi pielea, pipaindu-l si privindu-l la lumina, inseamna ca nu am muncit degeaba. Abia apoi, dupa acest atipic control de calitate pot sa il daruiesc, sa il trimit departe de mine. Abia dupa ce am simtit fiecare bila rotunjundu-se alaturi de celelalte in cercul colierului.

Primul colier este pentru Ioana. Ioana, cea puternica, desteapta si plina de veselie. Pentru care rasul este terapie si un mod de a merge mai departe. Pentru Ioana, ambitioasa, tenace si, in acelasi timp- neexcluzandu-se unele pe altele - calda, alaturi si devotata. Ea este umarul de care se sprijina adesea prietenii la nevoie. Stie sa fie acolo si stie sa vada partea colorata si vie a lucrurilor, faptelor si oamenilor.

Lalele

Iubeste lalelele, verdele, marea, cuvintele, intelesurile si provocarile. Cauta mereu lumina de dincolo de partea intunecata a lucrurilor si vede intotdeauna o portita de iesire. Rasul ei este molipsitor si, adesea, ti se face dor de el. Dor de rasul ei si de ea.

Lalele

La multi ani, Ioana! Sa ramai exact asa cum esti. Tu esti- cum ar zice buburuza mea – laleaua care infloreste cand inca nu-i sigur ca iarna a trecut de tot. Si cu toate astea, nu-i pasa…

Lalele

Al doilea colier este pentru o alta Ioana. Mama lui Martin – copilul randunica. Ea traieste departe, pe tarmuri de mari albastre, adanci si populate de sirene. In calatoriile ei spre casa si acasa (numai ea stie care este una si care este cealalta), pasind de acum cu Martin de mana, va vedea altfel minunile lumii. Caile vor fi rotunde si ciclice pentru a putea intra in timpul copilului ei. Valurile vietii vor scoate cateodata la iveala, din adancuri, buclele aurite ale sirenelor. Iar totul va fi mult mai lin si mai usor de depasit.

Albastru

Dorul de Ioana ma cuprinde asa, rotund si aurit. Mi se face dor de discutiile noastre nesfarsite, de felul ei de a povesti si de a vedea lumea, calm, lin si frumos, de hotararea si linistea cu care paseste pe drumul pe care l-a ales. Mi se face dor rotund si aurit de tot ceea ce lasa in urma ei, dupa ce a fost preajma mea. Lumea este mai buna si mai curata, iar sufletul imi este mai usor.

Albastru

Al treilea colier este pentru Ana, copilul care paseste cu siguranta si incredere in lumea celor mari. Ana este copil si este adult, este si roz si uneori albastra, iar sufletul ei straluceste argintiu in drumul catre a fi MARE.

For Ana

Viata ei este dreapta si colorata, este punctata de buline ce sar, ca niste picuri, de pe aripile buburuzelor. Sper si ii doresc din suflet sa ramana la fel de copil si atunci cand ea va considera ca s-a facut, in sfarsit, mare. Sa nu piarda toata gingasia si candoarea si bucuria pe care ea, spre deosebire de alti copii mari, inca le pastreaza.

For Ana

Ana poarta alaturi de ea un trifoi cu patru foi, argintiu, iar limba oficiala a lumii ei este childish.

For Ana

Ultimele margele le-am adunat intr-un colier care pur si simplu ESTE. Nu a fost facut pentru cineva anume, el este o stare. Aduna in el o gradina cu frunze aurii si ierburile de culori nemaivazute.

Gradini aurii

Aduna pe cateva margele linistea, detasarea, increderea, entuziasmul si incantarea in fata vietii. Starea de gratie este in jurul nostru si se continua in noi. Minunile lumii au aparente nebanuite si foarte rar si foarte putini dintre noi le recunoastem. Dar, crede-ma, se mai intampla. Iar in ultimul timp, tot mai des…Mie cel putin…

Campia de maci

Macii rosii, firavi si totusi plini de semetie se itesc, umpland de bucurie si culoare campiile batute de soare. 

O campie de maci este Irina - asa o vad eu – umpland de bucurie si culoare vietile celor din jurul ei.

Field of poppies

Pe Irina o  poti cunoaste mai bine intrand pe blogul ei: http://paladeirina.wordpress.com/. Culorile lumii ei se intind, se propaga si bucura si lumile inconjuratoare. Iti doresc sa te molipsesti, sa te colorezi si lumea ta va deveni mai frumoasa. Incearca sa vezi totul, macar din cand in cand, prin ochii ei si vei fi, macar pentru cateva clipe, mai fericit…

Field of poppies

La multi ani, Irina!

Lady in blue

“Lady in blue” este un colier facut pentru Daniela, o doamna foarte draguta si speciala care a intrat in viata noastra acum patru sau cinci ani, aducand cu ea cuvinte in engleza si in germana, cantece pentru copii si multa, multa bunavointa. A adus cu ea un aer aparte si o eleganta din vremuri de mult apuse.

Lady in blue

Copilaria, campiile albastre, florile bucuriei si foarte multa delicatete si bunatate. Toate acestea si multe altele se regasesc in Daniela.

Lady in blue

Cu toata dragostea, pentru Lady in blue…

Lady in blue