La Paris – ultima zi

M-am apucat cu greu sa scriu povestea ultimei zile la Paris pentru ca as vrea, cumva, sa nu se termine atat de repede. Macar in mintea mea sa nu treaca atat de repede. Dar, orice minune tine trei zile, se spune…

Ultima zi la Paris a inceput cu mic dejun, strans foarte repede bagajele si predat camera. Dupa aceea ne-am dus la Cati, care sta foarte aproape de hotelul unde am fost noi cazati. Vroiam sa lasam bagajele, sa ne facem rezervarea biletelor pe net si sa plecam la plimbare. Ne asteptau Cartierul Latin si Montparnasse. Stiam ca pana la Cati trebuie sa trecem un pod ridicat pe la o mie opt sute si ceva peste un canal al Senei. In momentul in care am ajuns la pod, ia-l de unde nu-i. Un semafor ne avertiza sa stam pe loc pentru ca podul, ridicat de niste scripeti uriasi, lasa sa treaca o ambarcatiune. Muti de uimire, am asteptat cuminti ca podul sa intre la milimetru in locasul lui si am trecut mai departe.

Terminand cu treburile administrative, am luat metroul si am plecat la o ultima plimbare de cateva ore bune. Facand check-in-ul pe net, nu mai era nevoie sa mergem foarte devreme la aeroport, castigand in felul acesta aproape o ora de umblat in voie. Am coborat foarte aproape de Sorbona, am umblat pe stradute incarcate de istorie, printre cladiri impunatoare sau dichisite si pline de farmec. Pe unul din peretii Sorbonei sunt trecuti multi oameni de cultura ai lumii, printre care este trecut si un roman, unul singur, Dimitrie Cantemir.

Am gasit undeva, pe o straduta, si statuia lui Mihai Eminescu. Locuieste si el acum, intr-un fel, la Paris. De acolo de unde sta, vede cativa romani. Nu foarte multi, iar pe cei pe care ii vede, pe marea lor majoritate nu ii intelege. Nu stie despre ce vorbesc, ce vor, pentru ca ei nu privesc, nu admira, nu vorbesc, ci canta. “Drumurile noastre toate….”. Stiti cantecul, nu-i asa? I-am intalnit si noi pe acei romani. Se plictisisera de Paris sau cel putin asa spuneau. Cantau acolo de ceva ani buni.

Ma intrebam, mergand pe strazi si identificand in jurul nostru toate graiurile lumii, daca limba noastra o localizeaza cineva. Daca stie cineva ce limba vorbim noi. Tare imi este teama ca nu. Sau foarte rar stie cineva ce limba vorbim si ce neam suntem.

Mai tarziu, pe la ora pranzului, am luat masa intr-un mic restaurant foarte dragut. Unde mancarea a fost delicioasa. Iar vinul pe masura. Era masa de adio. Ultima in trei in orasul-poveste. Dupa masa, ne-am mai plimbat putin, dar gandul imi era deja la plecare. Am fost sa luam bagajele si imi parea ca o sa ajungem prea tarziu la aeroport. Cand am vazut terminalul 2F,poarta 45 si stiam cat de mare este aeroportul, m-am gandit ca poate nu ne-am rezervat destul timp drumului si tuturor formalitatilor. Dar totul s-a rezolvat intr-un mod neasteptat. Pentru noi si numai pentru noi (glumesc evident!!!) la Gare du Nord a venit un tren RER care mergea direct la aeroport, fara a mai opri in nicio alta statie. Ceea ce, evident, a scurtat mult calatoria. Iar la imbarcare, bineinteles, totul a fost foarte bine si rapid.

Ne-am despartit de Cati la gara. Am apucat sa mai stam un pic de vorba, dar imi parea ca abia de acum ne cunosteam mai bine si ar mai fi fost atatea de spus. Care se vor spune abia la anul. Cand ea va veni sau cand noi vom mai merge. Dar asta este…Tot imi pare un lucru foarte bun ca ne-a fost bine impreuna, ca mi-a placut un om. Ma bucur pentru fiecare om care imi lasa in suflet o urma, care imi spune ceva. Cu care ajung sa impartasesc ceva.

Multumesc, iarasi, pentru povestea acestor trei zile, pentru prietenie, pentru vacanta, pentru soarele pe care l-am avut la Paris, pentru ajungere si pentru intoarcere. Pentru intoarcerea la fetele noastre. Care ne asteptau la fereastra…

 

 

 

 

 

 

La Paris – ziua a doua sau Cati si gradina aurie

Nu vreau sa continui povestea celor trei zile la Paris fara a spune, mai intai, ca in momentul in care Ana Niculescu m-a anuntat ca am castigat, am avut brusc sentimentul ca sunt iubita. Ca acolo, sus, cineva ma iubeste foarte tare. De ce spun asta? Pentru ca, intr-un fel sau altul, imi luasem gandul de la vacanta vara asta. Am fost, cei drept, la inceputul verii, cateva zile la Budapesta, zile care au fost cu adevarat speciale, dar, in mare parte, la Budapesta am avut treaba. A fost si o zi, o zi si jumatate de plimbare, dar eu nu am perceput cele cateva zile ca pe vacanta MEA. 

Ma impacasem, cumva, cu gandul amanarii vacantei mele, acea vacanta pentru sufletul meu, cum avem noi in fiecare an, amanand-o pentru ani mai buni sau pentru veri mai prietenoase. Ma gandeam ca doua saptamani cu copiii la Bran poate vor compensa si vor umple spatiul acela pe care il rezerv in suflet vacantei. Se pare, insa, ca nu imi iesise deloc aceasta amagire. Cred ca acel loc din suflet isi cauta preaplinul. Iar intamplarile, circumstantele s-au aranjat astfel incat ceea ce, fara sa stiu, ceream in continuare, sa se intample. Sa se implineasca. Astfel, numai cu o zi inainte, am vazut pe internet anuntul celor de la Carturesti care organizau acea seara speciala la Institutul Francez. Si, doar in treacat, am citit si despre tragerea la sorti. Nici nu am inteles prea bine ce se castiga. 

Iar in acea seara de vineri, iarasi toate s-au aranjat de la sine. Am putut iesi in oras cu prietenii, ceea ce inseamna ca fetele erau duse de acasa. Lucru foarte rar de altfel. Prietenii nostri au fost cu totii de acord ca, inainte de a merge sa dansam (ceea ce ne propuneam cu totii de foarte mult timp), sa facem un popas relaxant si altfel, la Institutul Francez. Am petrecut acolo cateva ore foarte dragute, ne-am pus fotografiile de vacanta in vechiul geamantan si am plecat cu mult timp inainte de miezul noptii, cand urma sa aiba loc extragerea. Fara niciun regret, fara nicio teama ca nu o sa castig, fara niciun gand, bucurandu-ma pur si simplu de o seara altfel, de prieteni, de muzica, de ceai, de sentimentul ca totul este foarte bine. Si…a fost foarte bine. A fost o seara speciala cu totul. Cu castigarea biletelor de avion la Paris, cu muzica buna in continuare, cu dans, cu rasete si o minunata stare. Ma simteam ca si cum cineva ma tinea in palma sa. Ma simteam asa cum ar trebui sa ne simtim de obicei, pentru ca stiu sigur ca suntem acolo, in palma LUI, mereu, fara sa stim asta. 

Cam atat despre cum am primit eu vara asta vacanta MEA. Sper sa nu uit cum se face pentru a-mi duce la indeplinire si celelalte visuri. Sa nu ma tem nicio clipa ca nu se vor indeplini. Sa merg linistita inainte, iar lucrurile sigur se vor aduna, se vor patrunde si vor tese intamplari si fapte. Iar mie imi va parea ca am noroc. Dar asta este foarte bine. Asa si trebuie sa fie si exact asa si trebuie sa ma simt. 

Sa urmez deci povestea zilelor la Paris. In cea de-a doua zi ne astepta un tur de forta. Cati planuise impreuna cu Mica o plimbare de aproape douazeci de kilometri. Trebuia sa plecam de la Bastilia, sa mergem pana la Arcul de Triumf, sa ne intoarcem pana la Turnul Eiffel si inapoi pana la Luvru. Dar cum mie imi plac plimbarile pe jos, totul a fost foarte bine. A fost foarte frumos. Ziua a inceput cu cateva mici cumparaturi pentru fetele noastre (foarte putine cadouri, de altfel, pentru ca trebuiau sa ne incapa, alaturi de celelelte lucruri ale noastre, tot in bagajul de mana pe care il avusesem la venire) si a continuat cu plimbare, discutii, fotografii, veselie, amintiri, istorie (ah, foarte multa istorie, dar pentru prima data mi s-a parut si mie pe inteles si chiar interesanta) si picnic pe iarba, foarte aproape de Turnul Eiffel. 

Perspectiva din iarba

Am traversat curtea interioara a Muzeului Luvru, am ajuns la fantanile de langa marea piramida si cum era foarte cald ne-am balacit picioarele in apa. Toata lumea facea asta, iar eu ma simteam ca un copil care a scapat de acasa si face numai trasnai. Am avut atunci sentimentul ca imi lipseste ceva, ca sigur imi scapa ceva. Am realizat, oarecum stanjenita, ca exista si o altfel de libertate pe care eu nu o mai experimentasem, despre care nu stiusem ca exista, o libertate cu granite mult mai largi decat de inchipuim noi, acasa. Ca exista o gradina mai mare si mai aurie decat cea in care traim noi. Si in aceasta gradina aurie fiecare poate face ce vrea, in masura in care nu ii deranjeaza pe ceilalti si nu strica ordinea orasului, relaxata si fireasca in libertatea ei.  

Si atunci am stiut ca alegerea pe care o facusem aducandu-i Ecaterinei siragul de margele pe care l-am numit “Gradini aurii”  este foarte buna, desi nu o cunoscusem pana atunci nici pe Cati si nu stiam nici orasul si lumea lui. Dar inca o data in plus instinctul nu m-a inselat. Cred ca margelele si povestea lor (“Ultimele margele le-am adunat intr-un colier care pur si simplu ESTE. Nu a fost facut pentru cineva anume, el este o stare. Aduna in el o gradina cu frunze aurii si ierburile de culori nemaivazute. Aduna pe cateva margele linistea, detasarea, increderea, entuziasmul si incantarea in fata vietii. Starea de gratie este in jurul nostru si se continua in noi. Minunile lumii au aparente nebanuite si foarte rar si foarte putini dintre noi le recunoastem. Dar, crede-ma, se mai intampla. Iar in ultimul timp, tot mai des…Mie cel putin…”) se potrivesc foarte bine si ei si locului si unei stari care s-a instalat in noi si in jurul nostru pe parcursul celor trei zile. Cati, purtand “Gradinile aurii” la gat, va insemna pentru mine, intotdeauna, indiferent de cate ori voi mai ajunge acolo, Parisul asa cum l-am vazut prima oara. Si imi va aminti mereu sentimentul ca umblu, precum Alice, printr-o lume altfel. Pentru mine, atunci, in acel moment, aurie. 

 

Sa continui povestea. Am traversat, dupa scurta balaceala in fantana, Gradinile Tuileries, pentru ca mai apoi, trecand prin Place de la Concorde sa intram pe Champs-Élysées. In marea de oameni care ne inconjura, daca nu gaseam ca oaza, la un anumit moment, magazinul Guerlain, m-as fi simtit pierduta. Trebuia sa ne tinem de mana sa nu ne ratacim unul de altul. Dar, astfel, intrand un pic in lumea parfumurilor, una din lumile mele preferate, am putut traversa linistita bulevardul pana la Arc du Triomphe. De aici, lucrurile s-au mai clarificat un picut. Pe bulevardul pe care noi am coborat (sau poate mi s-a parut doar ca am coborat) catre Turnul Eiffel nu mai era aglomerat deloc, florile atarnau in glastre la ferestre si incepusera sa apara mici cafenele care faceau atmosfera mai prietenoasa si mai calda. 

Si apoi s-a ivit de undeva, brusc, Turnul. Coplesitor. Iar multimile au aparut iarasi, ca din pamant. Printre negri care vindeau pe jos, ca peste tot in Europa, vesnicele Louis Vuitton pentru toate buzunarele (am uitat sa spun ca la magazinul Louis Vuitton de pe Champs-Élysées era o mare de oameni, afara, pe trotuar care asteptau sa intre – nu inteleg de ce, cand ele, gentile, se gaseau un pic mai incolo, la coltul strazii, la discretie!!!! hihihihi), printre sud americani care isi faceau intalnirea saptamanala pe iarba cu comunitatea lor, printre mirese si invitati la nunta, care faceau fotografii, printre atat de multi oameni care asteptau la cozi nesfarsite sa urce in turn, micul nostru picnic pe iarba si scurta odihna de dupa, acolo, in apropierea turnului, ne-au adus un moment de liniste si de apropiere. Eram noi si ne regaseam aproape printre atat de multi straini. 

Turnul m-a impresionat prin grandoare. Este mai mare decat imi inchipuisem. Am avut acelasi sentiment ca atunci cand am traversat Alpii din Austria in Italia, pe autostrada construita la 4000 de metri, si mi-am zis: “Dumnezeule, ce pot face oamenii!” Unii oameni chiar merita sa ramana in istorie prin ceea ce au ridicat, nu prin ceea ce au cucerit, ce au castigat in batalii sau alte asemenea fapte istorice. Mie astea mi se  par  fapte cu adevarat eroice, aceste cuceriri ale spatiului si ale timpului, ridicand ceva care poate sa dureze, sa reziste. 

Incepand sa se intunece, am plecat mai departe, am vazut Domul Invalizilor, am oprit la o mica si foarte costisitoare cafenea sa ne potolim setea, am facut iarasi un popas pe iarba si apoi, de pe unul din poduri, am admirat iarasi Turnul, luminat de sute de luminite. Mai tarziu, mergand pe malul Senei, ne-am oprit pe Pont des Arts, care, desi era o ora tarzie, era plin de tineri stand pe jos, de cantareti sau de curiosi ca si noi. Pe lateralele podului sunt prinse o multime de lacate de diferite dimensiuni pe care le prind acolo indragostitii pentru a-si pecetlui dragostea. 

Cred ca asta a fost. Aproape s-a terminat si cea de-a doua zi. Chiar acolo, langa pod, am intrat la metrou. Era aproape miezul noptii. Nu imi mai simteam picioarele, dar stiam sigur ca as fi luat-o si urmatoarea zi de la capat fara niciun regret. Si nu vroiam sub niciun chip sa ma gandesc ca este ultima noapte. Ultima noapte careia ii urma ultima zi. M-am consolat zicandu-mi ca Montparnasse si Cartierul Latin, pe care urma sa le vedem duminica, vor sterge oarecum tristetea plecarii. Desi copilul din mine, nu vroia deloc sa paraseasca asa de curand gradina cea aurie. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La Paris – prima zi

Am castigat doua bilete de avion pentru un week-end la Paris…Trebuia sa plecam, noi doi, eu si Mica, oricand vroiam, in august. Si am ales weekend-ul 20-22 august. De vineri foarte de dimineata pana duminca foarte tarziu. Un sfarsit de saptamana cat de lung am putut sa ni-l facem.

Am castigat biletele de avion la o tombola organizata intr-o seara de 23 iulie -cred - la Institutul Francez, de catre Librariile Carturesti.

Si am fost si ne-am intors de la Paris. Nu am putut scrie nimic pana acum si dintr-un motiv foarte practic – am fost plecata la Bran, intr-o tabara cu copiii, de pe 23 august, imediat ce m-am intors din Franta. Dar si dintr-un motiv ce tine oarecum de nevoia mea de a asimila lucrurile incet si temeinic, de nevoia imperioasa de a revedea cu ochii mintii totul cu incetinitorul, de a lua clipe si locuri si oameni si de a-i uni din nou intr-un film interior care sa corespunda fiintei mele.

Asa deci, in aceasta saptamana care s-a scurs de la intoarcere, sapatamana pe care am petrecut-o cu copiii prin castelele, cetatile  si muntii de pe langa Bran, imaginile interioare s-au developat, s-au uscat si s-au asezat intr-o ordine fireasca mie si timpului meu interior. Parcurg si acum Parisul la pasul gandului, asa cum cu o saptamana si ceva in urma l-am stabatut la pasul piciorului. Am cunoscut – cat am putut noi in trei zile – un Paris exterior, palpabil. Am cunoscut un Paris batut cu piciorul, plimbat, pipait si gustat, savurat si amanat in unele mici si atat de dulci popasuri pe iarba, un Paris plin de culoare si farmec, cantat, agitat, aglomerat si linistit in acelasi timp, tolerant, babilonian, un Paris cu toate astea si multe altele la un loc.

Am ajuns la Paris la ora noua dimineata. Ca pe niste impatimiti ai calatoriilor cu masina, aeroportul Charles de Gaulle ne-a coplesit. Era pentru prima data cand zburam de capul nostru, in afara tarii. Eu mai zburasem in interes de serviciu si atunci imi aveau altii grija, iar sotul meu mai zburase doar in tara. Asa ca am luat-o incet, pas cu pas, la strabatut aeroportul. Usor, ca si cum nu ne grabea nimic. Iar la ora la care ar fi trebuit sa fim la Gare du Nord pentru a ne intalni cu Cati ( spun imediat cine este Cati), noi abia paraseam aeroportul, urcand intr-un tren RER.

Revin la Cati. Este o fosta colega de facultate de-a sotului meu, care a facut doctoratul la Sorbona si locuieste de zece ani la Paris. Se intorsese din tara de o zi si mai avea cateva zile de concediu. Exact cate ne trebuiau noua si cate a fost ea foarte draguta sa ne daruiasca. Pentru ca orasul vazut alaturi de ea a fost cu atat mai frumos. Fiind istoric de formatie, ca si barbatu-meu, alaturi de ea cucerirea si discutarea si pasirea Parisului, au avut un farmec aparte. Se vedea ca stie si iubeste orasul, il place si alege in cunostinta de cauza sa ramana acolo. Imi povestea ca intorcandu-se acasa de la Sorbona alegea de obicei trasee mai lungi pe liniile de autobuz, numai din placerea plimbarii prin oras. Pentru placerea pura de a privi, de a strabate, isi prelungea calatoria.

Prima zi, dupa ce am coborat la Gare du Nord, inainte chiar de a lasa bagajele (care erau de altfel foarte putine si deloc incomode – cateva tricouri de schimb, periutele de dinti, o a doua pereche de incaltari pentru mine, margelele mele si cele aduse pentru Cati, doua carti si inca niste nimicuri), am plecat cu metroul catre Montmartre. Nu mai stiu sigur cum se numeste statia de metrou la care am coborat, dar cartierul din jurul bisericii Sacre – Coeur este absolut fabulos. Sau este ceea ce imi place mie. Pentru ca, dupa trei zile petrecute la Paris, pot spune cu sinceritate ca ceea ce mi-a placut cel mare tare au fost tocmai stradutele in panta ale cartierului Montmartre, cu case colorate sau albe, sustinute de barne vechi de lemn, glastrele cu flori, cafenelele micute cu mese rotunde la care sunt asezate maxim doua scaune, indreptate catre strada. Mi-a placut, de asemenea, acea atmosfera calma, relaxata si boema care stapaneste colina, in ciuda aglomeratiei, a turistilor si a comerciantilor.  Mi-a placut mancarea, desertul (Mousse au chocolat!), iar cafeaua a fost o delectare. Buna, aromata si tare.

Dupa ce am umblat pe jos cateva ore bune in Montmartre (am fost la Sacre Coeur, am vazut panorama orasului,  apoi pe stradute mai linistite sau mai aglomerate pana la Moulin Rouge), ne-am dus in sfarsit la hotel si ne-am cazat, am lasat bagajele si am plecat catre insulele orasului. Am vizitat mai intai Île  Saint Louis, micuta insula cu case din secolele  XVII-XVIII, cu strazi inguste, mici ateliere si cu cea mai buna inghetata. Am mancat aici, pe insula, cea mai buna inghetata. De la Amorino. Este o inghetata italieneasca (bineinteles!), comparabila cu ce am mai mancat undeva, mai sus de Lago di Guarda, in Italia, intr-o gelaterie, veche de trei generatii. Dar, daca ajungeti la Paris, merita cu prisosinta sa incercati inghetata de la Amorino. Iar mancata pe malul Senei, alaturi de oameni dragi, este o minune…

Am trecut apoi podul catre Île de la Cite. Aici strajuieste impozanta Catedrala Notre-Dame de Paris. Mie mi-a amintit de cartile copilariei si ma tot intrebam pe unde se furisa si de unde privea in piata cocosatul. Stiti voi care si stiu si fetele mele din filmul de desene animate. Dupa ce am strabatut si insula mai mare, am traversat Sena si am poposit pe iarba la poalele turnului din care in noaptea Sfantului Bartolomeu, au fost aruncati peste 2000 de hughenoti, din ordinul Caterinei de Medici, acum aproape 500 de ani. Aceste pauze pe iarba, dupa multi kilometri strabatuti pe jos, au fost unele dintre cele mai mari placeri ale celor trei zile. De multe ori luam si cate ceva de mancare si faceam un mic picnic ad-hoc. Nefiind pregatite dinainte, acestor mese la iarba verde, spre deosebire de cele ale vecinilor nostri de iarba, le lipsea sticla de vin.

Inainte de a ajunge la metrou, am vazut ciudatul si extravagantul Centru Pompidou si Atelierul Brancusi. Si multi, foarte multi oameni. Printre care si unii romani facatori de scrumiere si de baloane de sapun.

Cam atat despre prima zi la Paris. Pasul gandului trebuie sa se opreasca, asa cum si pasul nostru s-a oprit, obosit si coplesit de frumusetea si intinderea unui oras-poveste.

 

 

 

Jocul de-a albastrul

Se spune ca fiecare dintre noi suntem o medie a celor sase oameni-prieteni care ne inconjoara la un anumit moment dat. Suntem intr-o continua schimbare, nu suntem azi cei care am fost ieri si nici maine cei care suntem astazi. Ne schimbam, devenim mai buni sau mai putin buni, mai optimisti sau mai tristi si, in functie de fiecare schimbare pe care o traversam, atragem langa noi diferiti oameni.

Ma gandeam ca povestea asta seamana cumva cu felul in care se compune sau se descompune lumina alba. Suntem – sa spunem – lumina alba si ne descompunem in sapte culori. Hm, deci nu sase, sunt sapte culori, dar nu mi se pare atat de importanta diferenta de numar. Sau, altfel spus, avem nevoie de sapte culori pentru a fi lumina alba, pentru a fi, pentru a ne preschimba din multe adunate in UNUL. Avem nevoie de sapte nuante, de sapte prieteni care, in jurul nostru fiind, ne ajuta sa ne compunem si sa ne structuram.

Jocul de-a albastrul

Pornind de la ideea de prieteni-culori,  m-am vazut pe mine acum, iar jocul culorilor mi s-a parut fascinant. Un om intra in viata noastra si altul iese si atunci culoarea noastra se schimba. Facem permanent alegeri. Intre oamenii pe care ii intalnim, intre faptele pe care alegem sau nu sa le facem si ne schimbam, astfel, mereu destinul.

Jocul de-a albastrul

Fiecare om vine aproape de noi, aducand cu sine o culoare. Care se adauga culorii noastre, schimband-o mai mult sau mai putin. Pentru unele culori ne bucuram mai mult, pentru altele mai putin. Unele ne plac, ne fac sa zambim, altele ne tulbura. Albastrul este, astfel, una din culorile pe care sunt fericita sa o intalnesc la oameni. Prietenii care aduc cu sine culoarea albastra sunt printre cei preferati. Pentru ca albastrul aduce aproape marea, aduce cerul nesfarsit sau cerul vazut prin ochiul ferestrei. Albastrul inseamna infinitul si drumurile batute de soare. Pe cerul albastru zboara fluturi si pasari, spre albastru se inalta si ierburile galbene si ierburile rosii care vor sa ajunga la soare. Toate  – si ierburi, si fluturi, si pasari, si oameni – au nevoie de albastru pentru a ajunge la soare. Pentru ca albastru inseamna speranta si drumul si placerea de a strabate drumul pana la capat.

Jocul de-a albastrul

Imi plac oamenii care, in apropierea lor, aduc cu ei culoarea albastra. Alaturi de ei inveti sa mergi cu speranta pe drumul tau – oricare ar fi el – pentru ca ei stiu ca drumul este totul, este VIATA si el nu duce decat inainte. Nu exista drum inapoi. Decat inainte, spre tine, spre culoarea alba.

Jocul de-a albastrul

Ma bucur ca am intalnit, iarasi,  culoarea albastra. Aveam, probabil, multa nevoie de ea. Din nou. In jocul meu personal, al culorilor mele, culoarea marii si a cerului era adusa de prea putini prieteni.

Multumesc pentru albastru, Iunia…Si LA MULTI ANI!!!!

Jocul de-a albastrul