Buburuza curcubeu

Stiai ca buburuzele implinesc cateodata cinci ani? Cateodata - o singura data. E o varsta magica pentru ele, muuuuuuuult asteptata si mult numarata. Buburuza mea, cel putin, a numarat toate zilele care ii mai ramasesera de cateva luni incoace, pana se va face mare. Nu stiu ce credea ea ca se va intampla in ziua aceea cu cinci ani, dar e clar ca ceva urma sa se intample.

Buburuza curcubeu

Inainte de minunata varsta a fost insa o perioada plina de intrebari si de dezvaluiri. Nu ma asteptam sa o luam de la capat cu atatea “de ce-uri?”. Numai ca acum intrebarile asteptau raspunsuri mai clare, mai tehnice si erau urmate de altele nenumarate, care, recunosc, reuseau adesea sa ma incurce. Sa iti spun si de ce. Pentru ca buburuza mea s-a hotarat - nu stiu sigur daca asta i se intampla oricarei buburuze – sa se faca astronaut si pentru asta trebuie sa stie totul despre Soare, Pamanat, galaxii, universuri (sustine cu tarie ca sunt mai multe?!), miscari de rotatie si revolutie, Luna, planete si toate stelele din lume.

Buburuza curcubeu

Toate astea, pe langa multe alte vechi preocupari, cum ar fi curcubeul – cea mai mare iubire, culori, muzica, ingeri, ani, vieti, prietenii, relatii si tot asa. Toate mecanimele mici si complicate ale lucrurilor o intereseaza si atunci se intereseaza.

Buburuza curcubeu

S-a hotarat, deci, sa zboare pana la soare si inapoi. Neaparat si inapoi pentru ca, cu toate ca vrea sa faca astronaut, ea vrea sa se intoarca la mama. Ea va sta cu mama. Razi? Nu iti vine sa crezi? Toate buburuzele, chiar si fluturasii de CINCI ani declara ca vor sta vesnic cu mama. Incolo, pe la sapte ani se mai schimba lucrurile. Oricum, e sigur ca va veni sa imi povesteasca. Ce a vazut la Soare.

Buburuza curcubeu

Va veni oricum aurita si poleita pe toate aripioarele si pe toate picioarele ei de buburuza. Si cred ca in zborul acesta indraznet si mare buburuza va lua pe rand, toate culorile curcubeului. Pentru ca va trece prin toate incercarile vietii ei. Pentru ca drumul ei prin viata va fi zborul acesta spre Soare.

Calutul fermecat

Colierul pentru Ilinca l-am facut acum ceva vreme, cand ea si-a serbat ziua de nastere. Povestea vine acum, cu intarziere.

Calutul fermecat

Ilinca are pe colierul ei, in primul rand, culorile curcubeului, amestecate, imprastiate, cat sa umple o lume. O lume colorata, de copil de poveste. O lume plina de flori, crescute in pajisti cu iarba inalta, o lume cu mingi colorate si baloane zburatoare, o lume populata de buburuze, fluturi, trandafiri salbatici si motive geometrice. Care dau forma unei lumi in continua miscare si expansiune. Lumea ei, pazita de  unicornul magic, se mareste in fiecare zi. Se intinde pe taramurile cunoasterii de sine si de ceilalti.

Calutul fermecat

Pe cararile lumii mari, Ilinca paseste alaturi de unicorn. Ea este printesa pazita de unicorn. In povestile si in picturile medievale, unicornul, fiinta magica si nepamanteana, il reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu. Cel ce apara si insoteste pasii nostri, ai tuturor. Iar pe ai copiilor si ai printeselor-copii in primul rand.

Calutul fermecat

In marea aventura a vietii, prin gradina plina de flori, de culoare, de fluturi, de buburuze, de mare albastra, de ceruri nesfarsite  si de atatea necunoscute, prezenta lui, a unicornului,  este sigura. Aripile lui, insotind zborurile line ale copiilor, il pot face repede nevazut ochilor straini. Dar el este acolo, vazut si stiut numai de ochii copiilor. Cu unicornul alaturi, copiii cresc curajosi, puternici, generosi. Si plini de iubire. Capabili sa daruiasca atat de multa iubire. Fara de care, noi, cu totii, am fi cu mult mai saraci.

Ilinca, zboara si iubeste…Ssttt!….Nimeni nu stie, dar tu stii….Zborul tau de calut fermecat este mereu insotit de tainicul unicorn!

Povestea unui fluturas stralucitor

Este (odata ca niciodata) un fluturas cu aripi stralucitoare. Praful de stele cazuse din belsug in acea seara in care fluturasul a venit pe lume. In noaptea care se strecurase in oras, tacuta, nestiuta de nimeni, venirea fluturasului a urmat rasaritului de luna si de stele. Iar stelele se cerneau ca la inceputul lumii, iar aerul era greu si dens si picurat cu aur. Fluturasul a venit pe lume cu dorul de soare. Luna era acolo, stelele erau acolo, dorul de soare era pretutindeni. 

An tan te

 An tan te…Aripile fluturasului bat aerul puternic si vibrant, zborul lui tinde mereu spre lumina inalta a soarelui. Noaptea este, inca de la inceput, un teritoriu cunoscut si stapanit, iar ziua este permanent de cucerit. Dar pentru el nimic nu este prea greu. Ca intr-o joaca, invata fiecare zbor, fiecare cuvant si fiecare floare. Dar dintre toate florile pamantului, cel mai mult, in drumul lui, fluturasului ii place “sora soarelui”. Sta toropit si cufundat in galbenul inalt si se roteste, o data cu ea, dupa soare.

Ii mai place fluturasului sa ploua si sa treaca ploaia. Si sa iasa, intr-un colt de cer, soarele. Iar peste toata bolta, sa se intinda, misterios si viu, curcubeul. Atat de multe culori ce pot umple aripile si sufletul! Atat de multe povesti si atat de multe zane stau ascunse intre culori! Fluturasul ar vrea sa poata zbura pana sus, sus de tot, ca sa isi poata inmuia usor aripile in lumina…Face zilnic, pentru asta si pentru multe altele, operatii complicate cu cifre, cu cuvinte, cu ape si cu jocuri. Iar intr-o zi va atinge curcubeul. Unele dintre culori si le doreste foarte tare…

An tan te

In acelasi timp, in momentele de liniste si odihna, aripile fluturasului se strang, se aduna, iar sufletul lui toarce ca o pisica. O pisica violet, sub ploaia de stele. Nimeni nu stie ca, uneori, in noptile senine, fluturii se transforma in mate caline, blande, colorate, care torc firul iubirii. Noaptea, mica pisica violet se lipeste de oameni si de lucruri si le spune ca ii iubeste. Ziua, fluturasul este curajos, nazdravan, schimbator, multicolor. Misca nestapanit in jurul lui, valurile de aer si cauta. Drumul spre soare. Ne umple pe toti din jur cu pulbere stralucitoare si face lucrurile sa se intample. Se joaca si canta si zboara. Si nu oboseste niciodata. Doar inainteaza din zi spre noapte, arzand.

An tan te

Totul, si ziua si noaptea, si zborul si linistea, sunt un joc. Sunt pur si simplu. Fluturasul meu ESTE pur si simplu. Si  stie inca sa fie. Iubeste si se joaca. Zboara si nu se explica. Vrea sa stie si sa inteleaga lumina, miscarea, noaptea, stelele, ninsorile, cuvintele, atat de multe lucruri. Vrea repede si asta ii frange, uneori, zborul. Dar numai uneori si pentru putin timp. Pentru ca linistea de noaptea ii reface aripile. Iar drumul si timpul devin iarasi, dimineata, rotunde. Si pline de toate minunile lumii. De toti prietenii si de toate culorile.

Si atunci, pe cercul zilei, se reia zborul si cantecul: 

An tan te

dize mane pe

dize mane compane

an tan te.

An tan te

Am gasit aceasta poezie – daca iti mai amintesti de ea – la inceputul unei carti scrise de o prietena. Cartea se numeste Ce traieste copilul si ce simte mama lui si a iesit de sub tipar la editura TREI. Si aceasta poezie mi-a readus in minte o perioada din viata mea pe care o retraiesc zilnic, de care ma bucur acum mai mult decat atunci cand silabiseam eu:

An tan te

Dize mane pe,

Dize mane compane,

An tan te.

De cand am citit-o fac incantatii toata ziua. An tan te…Iar amintirile vin peste mine. Copilaria se revarsa peste mine. Cu cantece, cu fluturi, cu marea de la Mamaia (care credeam ca este mamaia noastra de acasa), cu jocuri de fotbal, cu Tara, tara vrem ostasi, cu sarituri de coarda, cu vita de vie inflorita peste noapte, cu pepeni mari, verzi si zemosi, cu zambetul mamei atat de bun si de drag, cu mandria tatalui meu cand spunea: Ei sunt copiii mei, desi faceam de obicei tot felul de trasnai, cu motorul masinii pe care il recunosteam de la sute de metri, cand se apropia de casa, cu meciurile de volei in fata verandei cu geamuri, de cei cinci lei saptamanali care erau atat de muuuuultti bani, cu inghetata plina de ace de gheata care se vindea in oras in ziua balciului anual si cate si mai cate.

An tan te inseamna toate astea si multe altele. Inseamna ciorapi pana la genunchi, doua cozi legate cu funde, inseamna genunchii pemanent juliti, cartile citite cu sete, inseamna linistea si credinta copilariei depline, inseamna uimirea ca oamenii mari sunt atat de mari si stiu atat de multe lucruri, dorul de acasa si dorinta de a pleca si de a creste. An tan te spun astazi, venind sa se cuibareasca in bratele mele – si fetele mele. Se duc in lumea mai mare sau mai mica a copilariei lor, traiesc, se bucura sau se intristeaza, apoi vin si se cuibaresc, intra in rotundul bratelor ca intr-un fagure.

An tan te… Tu nu lasi sa mi se intample nimic rau – spune buburuza adesea. Ea stie, intuitiv, ca acolo, la adapostul bratelor de ascund toate buburuzele si toti fluturii copilariei. Ca acolo au ramas toate cantecele si toate incantatiile jocului. Pentru ca acolo, in spatele bratelor facute cerc, inima mea a invatat sa fie mare incat se poata odihni in ea nelinisti mari de copil.

An tan te…canta copiii mei, iar cantecul ma face sa zambesc toata, cu ochii, cu gura, cu palmele, si rotunjeste lutul in bile, le coloreaza si le pune sa se insiruie una dupa cealalta.

Colierul fluturasului meu o sa fie gata peste cateva ore. O sa povestesc mai tarziu cum traieste ea An tan te, Dize mane pe, Dize mane compane, An tan te.

Ilinca sau calutul fermecat

Povestea de astazi este despre Ilinca. Sau Andreea. Sau calutul fermecat.

Eu o cunosc de aproape doi ani. De fapt, e mult spus ca o cunosc de doi ani. O stiu de doi ani, dar o cunosc de mult mai putin timp. Ilinca este o prietena foarte buna de-a fluturasului meu. Astfel, ea a intrat in viata noastra, a tuturor. A intrat lin, ca o adiere. Pentru ca Ilinca (uite, vezi, pot uneori sa iti zic Ilinca) este un calut cu aripi. Nu tropaie niciodata. Zboara usor, ca si cum ar pluti pe o pala de vant.

Are plete lungi si degete subtiri si sensibile, are glas cuminte si serios, are o privire senina si intrebatoare, iar miscarile ei sunt rotunjite si calme. Se apropie usor de lucruri si fapte, se apleaca asupra lor si isi pune foarte multe intrebari. Ti-am spus ca in ochii ei salasluieste permanent o intrebare nespusa. Careia nu i-a venit inca randul. Pentru ca Ilinca, in zborul ei rotit, de calut fermecat, urmareste totul pe toate partile.  Si lasa cuvintele sa se aseze, sa se coaca. Si abia apoi le da drumul in lume. In jurul aripilor ei plutesc, astfel, permanent, silabe, franturi de cuvinte care urmeaza sa creasca. In aceste momente, cand cuvintele au nevoie sa creasca, cand intrebarile se aduna si se formeaza, Ilinca tace. Se retrage in lumea de dincolo de ochii cei mari. In lumea intrebarilor nepuse.

Cand vine vremea si totul e judecat si crescut, cand toate se cristalizeaza si se aduna, franturile de cuvinte dispar, iar aripile se vad limpede. Sunt foarte asemanatoare petalelor unei flori. Au fost multa vreme roz, apoi s-au colorat grabit in mov, iar acum par sa reflecte cu placere toate culorile de pe lume. Totul depinde de lumina din jur si de cat de atent privesti. Dupa cum spuneam – ma cam iau cu vorba, se pare – atunci cand cuvintele dispar din jurul aripilor si patrund in sufletul deschis si mare al Ilincai, incep intrebarile. Iar Ilinca nu mai este deloc tacuta. Si nimeni in jur nu are voie sa taca. Toti cei care o iubesc trebuie sa raspunda si sa desluseasca sensul lucrurilor si al lumii. De ce? De ce? De ce?

Alteori, calutul fermecat danseaza. Canta si danseaza cu toate piciorusele si cu toate aripile. Cel mai mult ii place Michael Jackson, Iris si  – nu ai sa ghicesti niciodata – Selena Gomez. Nu stii cine este Selena Gomez? Nu conteaza, Ilinca stie si stie si grupul ei de prieteni. Si daca toata muzica este pe placul lor se pune de un mare spectacol si o mare distractie. Hainutele sunt de scena si nu stiu cum se face ca se potrivesc si pentru caluti si pentru fluturi si pentru buburuze. Si uneori si pentru veverite. (Dar povestea despre veverita o las pentru mai tarziu.)

De ce este Ilinca un calut fermecat? Pentru ca aripile ei imprastie pulbere de stele, pentru ca lumea ei este o lume buna si calda si de poveste, pentru ca este cuminte si nelinistita in acelasi timp, pentru ca stie sa zboare si stie sa danseze, pentru ca in jurul ei este liniste si totusi sunt foarte multe cuvinte, pentru ca piciorusele nu i se aud cand paseste, pentru ca vede lumea luminoasa si dreapta si pentru ca ii plac foarte mult calutii adevarati. Pentru ca e curajoasa si blanda si pentru ca ii iubeste, ei ii raspund la fel. O accepta si o conduc pe toate cararile povestii. Si ale lumii.

Povestea Ilincai ramane deschisa. Ea nu se termina aici pentru ca sunt atatea lucruri care nu s-au spus. Si atatea intrebari la care calutul nu a gasit raspuns pentru ca inca nu a intrebat. Pentru ca nu a venit randul intrebarii si pentru ca nu gaseste inca cuvintele. Dar le va gasi. Iar atunci cand se va intampla lucrul asta, cand toate intrebarile vor fi puse si toate raspunsurile vor fi date, Ilinca – sunt sigura – va ramane un calut fermecat. Iar daca va trebui sa isi ascunda aripile le va ascunde, dar stiu sigur ca ele vor fi mereu acolo. Si asta o va ajuta mereu sa zboare si sa pluteasca oriunde va vrea. Iar piciorusele ei de calut fermecat niciodata nu vor lovi pe nimeni si nu vor tropai. Doar vor dansa.

Luca si coaja de nuca

Cred ca ti-am mai povestit, odata, demult, despre printesa Giulia care astepta un fratior. Un fratior pe care trebuia sa il cheme, daca ar fi fost dupa cum isi dorea Giulia, Gheorghita Fat-Frumos. Pana la urma insa, regele, regina si Giulia au hotarat, de comun acord, ca pe printul ce urma sa se nasca sa il cheme Luca. Urma sa stapaneasca peste un regat cu foarte multe fete printese si niciun alt print. Urma sa fie cel mai rasfatat si mai iubit print din cati fusesera vreodata. Inainte chiar de a veni pe lume, toti vorbeau despre el. Ursitoare din toata lumea ii urau viata lunga si bogata, plina de daruri nemaivazute. Iar printesele din viata lui, incepand, bineinteles, cu Giulia, il asteptau pline de uimire si nerabdare.

Astfel, Giulia intreba. Cat o sa fie de mare, ce-o sa-i placa, daca stie sa citeasca, daca stie povesti, daca se poate juca cu el inca de la inceput, ce inseamna sa ai un frate baiat, cum se poarta un baiat daca este fratele tau? Si tot felul de alte intrebari.

Oricum, frumoasa printesa Giulia a retinut in primul rand faptul ca Luca o sa fie, pentru cateva luni bune, mic-mic si ca nu se poate juca cu el asa cum se joaca cu prietenii ei. Ca trebuie sa aiba muuuuuuuuuuulta rabdare pana cand fratiorul ei va incepe sa se ridice pe picioruse si sa poata alerga dupa ea, pana vor citi impreuna povesti si pana se vor ascunde prin toate cotloanele palatului.

Astfel, Giulia stia, de acum, ce asteapta. Cand regina l-a nascut pe Luca si trebuia sa se intoarca acasa, habar nu avea ca micuta printesa pregatise, deja, un patut pentru fratior. Totul era in buna ordine, iar surioara il astepta hotarata sa il ocroteasca si sa il ajute sa cresca. Pentru ca era foarte nerabdatoare sa se joace impreuna.

In bucatarie, intr-o cana de ceai, plutind pe apa, se afla o jumatate de coaja de nuca. Era pentru Luca. Il astepta cuminte si confortabila. Acolo, printesa pregatise un mic asternut pentru fratiorul cel mic. Nu ii spusesera toti ca este mic? Nimeni nu se gandise sa ii si arate cat de mic. Si atunci, printesa si l-a inchipuit mic, mititel, cat sa incapa in coaja de nuca. Daca ar fi stiut ca este mai mare nu s-ar mai fi simtit asa de responsabila. Atat de grijulie si atat de nerabdatoare.

Cand regina a intrat pe usa, iar Giulia l-a vazut pe fratiorul ei, un zambet de usurare i-a indundat fata. Luca era deci mare. Nici nu visase ca nu incape in patutul pregatit. Ah, deci nu mai are atat de mult de asteptat. Sa il cresca de la marimea unui miez de nuca pentru a-l face cat un copil, era de munca, nu gluma. Si ii trebuia nesfarsit de multa rabdare – pe care, de alfel, Giulia se hotarase sa o si aiba. Dar cand  l-a vazut ATAT de MARE, micuta  a rasuflat usurata. Sarcina ei urma a fie foarte simpla.

Parintii nici nu banuiau ca Luca va creste ca Fat Frumos. Pentru ca, inconjurat fiind de atata incredere si rabdare pe care le punea Giulia in dragostea pentru el, nu avea cum sa o dezamageasca. El va fi pentru ea, intotdeauna, cel mai viteaz, cel mai mare, cel mai frumos si cel mai iubit dintre printi.

Patutul din coaja de nuca a ramas in cana de ceai multa vreme. Nimeni nu stia ce inseamna. Doar Giulia isi amintea uneori de fratele ei, asa cum si-l inchipuise dormind in coaja de nuca si zambea enigmatic. Nu stia nimeni cat de mic se asteptase ea sa fie si, cu toate astea, cat de hotarata fusese inca de la inceput  sa aiba toata rabdarea din lume si sa il astepte sa cresca. Pentru ca lumea ei de poveste este o lume in care Luca are un loc special. Locul unui print care, fiind mic cat un miez de nuca, a crescut intr-o clipa – cat de la vis la realitate – precum Fat Frumos.

Giulia stie astfel ca toate visele se implinesc. Tarziu, a luat coaja de nuca din cana de ceai si a pus-o in camera ei. Odata, cand Luca va fi mare, ii va destainui o taina. O taina de demult, cand tot sufletul si toata dragostea ei pentru el, se stransesera si incapusera – pentru a fi pe masura lui – in acea coaja de nuca. Era primul semn al unei iubiri fara sfarsit.

Martin – copilul randunica

Povestea lui Martin asteapta sa fie spusa de cinci luni. Eu am intarziat pentru ca …nu il cunosteam foarte bine. El s-a nascut departe de mine, in tarile calde. Cum de s-a nascut atat de departe o sa ma intrebi? E foarte simplu, a zburat… fiindca Martin este o randunica.

Sa inceapa povestea deci…Martin locuia, dupa cum bine stii, in “salasul sufletelor”, iar de acolo s-a hotarat sa vina pe pamant. Isi gasise parintii. Ei se numeau Ioana si Tiberiu. Erau Parintii lui. A zburat Martin si si-a facut cuib rotund in burtica mamei sale. Era atat de bine! Ce nu intelegea el era de ce nu putea sa vada limpede lumina soarelui. Si ce era cu atata zapada in jur. Bine, pentru inceput, nu stiuse el ca toata acea patura alba si rece se numeste zapada. Dar, oricum, de la ea venea frigul si tot din cauza ei – probabil! – nu se vedea soarele. Si, brrr, se face un piculet de frig in cuib. Si atunci Martin, randunica fiind, se hotari sa plece in tarile calde.

A ales un drum pe uscat. A strabatut, impreuna cu parintii sai, drumurile de zi si de noapte ale catorva tari. Tari cu nume ciudate! – gandea randunica aceea micuta care cauta lumina soarelui. Si, la final de calatorie, s-au asezat intr-o casa frumoasa, dintr-un micut oras cochet, asezat intre dealuri domoale. Martin a fost multumit si a inceput sa creasca si sa creasca ca Fat-Frumos din toate povestile. Iar in septembrie, cand lumina este atat de frumoasa si de calda si de mangaietoare, randunica s-a hotarat sa zboare in lume, sa vada toate acele lucruri pe care  doar le banuise in lumina filtrata care patrundea pana la el.

Martin este un baietel care a stiut de la inceput ce vrea. El stie sa astepte, dar si sa cheme imperios pe cei dragi atunci cand are nevoie de ei. Martin vroia sa vina pe lume, dar avea nevoie de credinta si linistea mamaiei Anica. Si pentru asta a chemat-o. Cum? Nu e foarte sigur cum. Tot ce conteaza este faptul ca ea a simtit si, pentru prima data in viata ei, a urcat in avion si a plecat pe meleaguri straine. Trebuia sa fie acolo, aproape, pentru ca el o chemase. Si ca fie evident ca asta asteptase, peste cateva ore, Martin a venit pe lume. Era foarte curios sa stie cum arata mama si tata, cum arata muntele si marea, cum arata aerul si apa, cum miroase frigul, cum se coloreaza septembrie si ce povesteste mamaie Anica despre Romania. Oare ce e asta, Romania? Seamana cu un nume de floare, dar Martin nu e sigur nici ce este o floare. Sau poate le incurca…o sa se lamureasca el cu timpul. E foarte grabit sa invete. Vrea sa le stie pe toate. Incepe cu zambetul si continua cu rasul. I se par cele mai firesti manifestari, iar cei din jur sunt atat de fericiti de cate ori zambeste Martin. Este atat de simplu sa ii faci pe mama si pe tata sa se bucure, iar pe mamaia sa fie cea mai mandra mamaie.

Martin descopera, astfel, in fiecare zi, zborul. Este foarte nerabdator sa invete toate miscarile, toate privirile, toate chiotele, toate felurile de iubire si de zbor. Zboara cand lin si tacut, cand smucit si frenetic, cand dulce si cald. Nu pare sa oboseasca niciodata si, astfel, natura fiintei lui devine, pe zi ce trece, o evidenta pentru toti cei din jur.

Iar mama si tata si toti cei care il iubesc isi doresc sa aiba aripile destul de puternice si zborul destul de inalt pentru a-l insoti pe Martin in toate calatoriile care il asteapta. Si pe care si le doreste, pe care acum le incepe. Spre lumi indepartate, spre Soare si spre iubirea de tot si de toate. Sa-i fie aproape cand se va intoarce sa vada din ce este facuta zapada si cum arata frumoasa Piatra Craiului, ce este dorul si cum este cu dragostea pentru cei de departe, sa zboare alaturi de el in toate acele minunate si nemaivazute calatorii din tarile calde in tarile reci si invers.

Martin rade si se bucura, Martin umple lumea parintilor sai, Martin este lumina si dor, Martin zboara…Copilul-randunica stie ca s-a nascut sa zboare si ca aripile lui sunt din ce in ce mai puternice. Zborul este neliniste, este bucurie, este dragoste, iar Martin se grabeste,  se bucura si iubeste. Copilul randunica zboara si ia o lume odata cu el…

Printesa care s-a nascut departe

Printesa Christiana s-a nascut peste mari si tari…spune povestea. De fapt, numai peste multe tari. Era numai o mare intindere de uscat intre imparatia ei si tara in care s-a nascut. De ce s-a nascut departe de micuta ei imparatie? Erau vremuri grele, de restriste. Parintii ei plecasera departe de tristetea, de iobagia si de minciunile oamenilor de pe meleagurile natale. Printesa trebuia sa se nasca in locuri cu suflete mai limpezi. Chiar daca in locul in care au ajuns cerul este mai tot timpul innorat si ploua des, atmosfera e limpede si clara. Totul e curat, iar oamenii sunt benefici si pozitivi. Nimic nu intuneca nasterea printesei. Niciun gand rau, nicio clevetire, nicio durere, totul este lumina. Asa ca ea…
Nasterea micutei Christiana a fost foarte asteptata. Mama si tatal ei si-o dorisera foarte mult. Cu toate ca totii preavestitii vraci ai tarii de departe spusesera ca printesa va fi de fapt un print viguros, tatal ei stiuse ca minunea care crestea in pantecul mamei este o fetita puternica si dulce. Sufletul ei straveziu si nerabdator ii daduse numai lui de stire ca urma sa vina. Iar asteptarea a fost linistita, netulburata de vorbe, de credinte gresite, de dureri vechi. Christiana urma sa vina cu noi inceputuri, urma sa aduca cu ea lumina si fericirea. Micuta printesa detine secretul micilor bucurii care fac viata fermecata si dulce. Ea stie sa umple goluri si asteptari. Ea stie sa traiasca pe meleaguri straine si sa fie, totusi, o printesa cu sange latin. Frumoasa si cuminte si puternica. Si stie sa schimbe totul in jurul ei. Stie ca exista o lume de cucerit si graiuri straine de invatat, dar are rabdare. Ea stie ca regele si regina o vor creste puternica si fericita. Si ca va putea sa le faca, cand va fi suficient de mare, pe toate. Sa cucereasca spatiul acela intins dintre meleagurile straine si tara ei de origine, sa desluseasca tainele ascunse ale graiurilor lumii.
Va fi, nu exista nicio indoiala, stapana peste cel mai mare regat: inimile parintilor ei. Necuprinse, pline de iubire, de asteptare, de sperante, de tristeti, de fericire, de nou si vechi, de cuvinte latine si germanice, de prieteni, de lumina si intuneric. Printesa Christiana este printesa care s-a nascut departe. Si de asta, a primit numele de Christiana. Dar pentru ca este atat de aproape de sufletul mamei ei, pentru ca a pornit cucerirea acestui mare regat inca dinainte de a se naste, a primit si numele de Maria.
Sa fii sanatoasa Maria Christiana, iar norii sa nu se odihneasca niciodata deaspura fruntii tale!

Ma face fericita…

Intr-o seara, m-am dus cu fetele, cu niste prieteni si cu bunica tuturor copiilor (este de fapt mama prietenului nostru si bunica adoptata a tuturor copiilor din grup) sa ne plimbam. Eu si buburuza o luasem inaintea tuturor si mergeam povestind tot felul de lucruri, care mai de care mai minunate si mai neintalnite. Se crease intre noi o atmosfera de povesti si de complicitate simpla si dulce. Sunt esentiale – din punctul meu de vedere – aceste momente de complicitate aparte cu copiii tai. Iti dau si tie si le da si lor un sentiment de siguranta, de intelegere, de apartenenta la o lume plina de iubire si de oameni dragi. Si ca sa inteleg mai pe deplin acest sentiment, si ca sa mi se confirme toate credintele, si ca sa mai repetam si datile viitoare astfel de clipe, buburuza spune (cuvinte neasteptate pentru un copil de patru ani si pe care nu stiu daca le-a auzit exact asa intr-un oarecare alt context):
– Mami, ma face fericita aceasta plimbare cu tine….
Iar eu am ramas fara cuvinte si un sentiment de bine mi-a inmuiat genunchii, iar fluturii emotiei au tresarit in stomac. Eram, la randul meu, fericita si am stiut ca sunt pe calea cea buna. Incet, dar sigur, fericirea copiilor mei se cladeste, sentimentul de fericire va fi oricand prezent in inima lor si vor stii, negresit, sa-l caute si sa-l traiasca…

Fluturasul si buburuza

Fluturasul si-a luat zborul. Nu are decat 8 ani, dar invata sa zboare la inaltimi foarte mari. Astazi de dimineata, foarte devreme, a plecat pentru prima oara, singura, de acasa.  Atunci cand s-a anuntat tabara in Turcia, acum vreo 6 luni, a venit acasa foarte entuziasmata si a spus ca vrea sa mearga. Iar mie, ca unei mame care vrea sa isi lase copiii sa zboare, mi s-a parut o idee buna. Si am zis ca poate sa mearga. Si alegerea mi s-a parut in continuare buna. Numai ca de o saptamana, inima a inceput sa mi se micsoreze, iar sufletul s-a ascuns sub toate cuvintele si jocurile posibile. Refuzam, pur si simplu, sa ma gandesc ca fluturasul meu va zbura pentru prima data mai departe de raza mea vizuala. Mai departe de un sfert de ora de drum. Incerc din rasputeri sa ma linistesc, sa imi spun ca ea se va descurca. Si se va descurca, sunt sigura. Pentru ca are aripi mari si stralucitoare, pentru ca are putere si are vointa. Pentru ca este minunata si este “mare”.

Am analizat toata saptamana care a trecut gandurile si sentimentele care imi strabateau mintea si sufletul. Multe si contradictorii. Si mi-am dat seama ca teama mea de om mare se amesteca, fara voie, cu o mare doza de egoism. Iar asta m-a linistit. M-a linistit pentru ca atunci am inteles ca nu sunt obiectiva cand mi se face teama. Nu sunt obiectiva pentru ca, in egoismul meu,  vreau sa imi tin copilul langa mine, ma gandesc ca ea este a mea. Si atunci am lasat-o sa plece, convinsa ca are tot ce ii trebuie sa se inalte si sa se departeze… Imi lipseste uneori altruismul si am tendinta de a-mi tine copiii pe aproape. Laga mine. Am norocul ca ma scutur la timp. Ca pot vedea limpede, ca ma pot vedea limpede. Pe mine si pe copiii mei. Si tocmai pentru ca ii iubesc ii voi lasa sa zboare. Inalt si zgomotos, cu sbulber de frunze si de pulbere de aur – ca fluturasul, sau lin si delicat – ca buburuza. Si ma voi bucura mereu de zborul lor, iar inima mi se va rupe de fiecare data. Vor pleca de fiecare data cu o parte din mine, dar asta nu poate decat sa ma bucure, pana la urma. Nu vor fi singure niciodata, iar eu voi calatori mai mult decat pot sa o fac de una singura.

Zburati fluturasi si buburuze! Lumea e toata a voastra!!