“Hai, bateti din palmi”

Dupa cum iti spuneam, fetele mele au fost plecate de acasa. Le-a luat mamaia pentru trei zile. Prin urmare, ne-am facut de cap. Stai sa vezi cum…

Am fost sambata seara la nunta. Au cununat Simona si Doru, asa ca ne-am dus la Moara la nunta. A fost o nunta la tara pentru care oamenii chiar s-au straduit. Ne-am simtit bine. Ce sa mai, oameni mari fugiti de acasa…

Iar ieri, dupa ce am iesit de la spital, de la tataie, am intrat la film. “Impreuna” (Ensemble, c’est tout) cu Audrey Tautou. Foarte dulce si benefica poveste pentru o zi de duminica dupa-masa. Iesind de la film si tot incercand sa lungim drumul pana la masina, am ajuns in Piata Revolutiei, unde se pusese de concert cu intrare libera. Participanti: Bere Gratis si altii. Concertul se organizase in semn de multumire, la sfarsitul unei campanii de strangere de fonduri pentru copiii bolnavi de cancer. Asta, din cate am inteles eu…pentru ca am ajuns dupa inceperea concertului, iar prezentatorul, domnul MARIO, de la Centrul Cultural European al sectorului 6, nu te ajuta foarte tare sa-ti lamuresti lucrurile. Complicata treaba, asta cu prezentatul…In paranteza fie spus, l-am mai intalnit pe domnul Mario la niste activitati desfasurate in parcul Moghiros in jurul zilei de 1 iunie. O adevarata catastrofa. Nu am intalnit pe nimeni pana acum, care, in public, sa ii ia peste picior pe copii si sa-i jigneasca ca acest respectabil domn. In sfarsit….

Deci, mare concert mare. Pana sa vina Bere gratis si Liana Stanciu (care inteleg ca s-a ocupat de aceasta campanie si strangere de fonduri) au evoluat pe scena tot felul de domnisoare si domnisori, care mai de care mai ilustrii necunoscuti si mai nedusi la scoala. Nu-i vina lor ca sunt necunoscuti, mi-am zis, oricine are dreptul sa inceapa de undeva. Dar conteaza - dupa mine - foarte tare de unde incep…

Vreau sa fac aici o paranteza si sa o pomenesc pe doamna Cristina Gheorghiu, o romanca care locuieste mai mult la Lisabona si care canta fado. Am cautat pe youtube si pe trilulilu o melodie cu ea, dar nu am gasit pentru exemplificare. Oricum, mi-a placut. O voce foarte frumoasa, iar fado este slabiciunea mea.

Trecand de momentul fado, trebuie sa spun despre toate domnisoarele care au cantat, toate blonde, cu plete, cu pantaloni mulati sau fuste foarte scurte. M-a apucat asa o mila de toti acesti oameni care nu indraznesc sa fie altfel. Sa fie ca ei… De ce trebuie sa fie toate la fel? Nu le tii minte nici pana data viitoare pentru ca sunt toate la fel. Ca sa nu mai vorbim ca si play-back-urile lor suna la fel. Nimic altfel. Nimic…

Pentru mine, ceea ce a pus cireasa pe tortul acestui concert a fost prezenta pe scena a unei trupe de trei baieti numita High Five. Toate bune si frumoase, dupa cum am spus. Tot ce am spus despre fete este valabil si in cazul baietilor, nimic altfel. Lipsesc numai pletele lungi si blonde si fustele scurte. Baieti sunt geluiti, cu pantaloni stransi pe picior, cu tricouri mulate sau camasi stramte, muzica este antrenanta, din repertoriul international, in special. Numai ca, in pauza dintre doua melodii, incerand sa anime publicul oarecum blazat si in asteptare, unul din baieti (Adi????) striga:

Haideti, bateti din palmi!!!!!…Palmile sus!!!

Ei si-au vazut de treaba, iar peste public s-a lasat o tacere si mai mare decat inainte. Au sesizat baietii momentul? Nu cred…Pentru ca rasul ciudat care a cuprins oamenii din public il puteau interpreta in favoarea lor. Pana la urma, o parte din public a trecut peste…deh, unui artist i se iarta orice. Asta, daca au sesizat toti. Si daca le-a pasat.

Mie mi-a pasat. Nu am putut sa mai aplaud din “palmi”, m-am ridicat si am plecat. Si auzeam parca in urma mea versurile recitate de Cristina Gheorghiu: “Plangeti poeti ai tarii mele….”

Cei ce nu sfintesc locul

De aproape doua saptamani vreau sa iti scriu despre spitalele din Bucuresti. De fapt, despre spitalele din Romania. Sau despre oamenii din Romania. Pentru ca – nu-i asa? – omul sfinteste locul. Am avut in ultima vreme experiente cu spitale. Din pacate. Eu, pentru mine, am luat hotararea de a nu avea nevoie sa merg la spital. Cel putin nu in Romania. Iar in strainatate vreau sincer sa merg pentru altceva. Dar ce te faci cand oamenii de langa tine, cei din familia ta, au nevoie sa mearga la spital. Ajung, ca toti bolnavii pe care nu si-i asuma niciun medic din provincie, la Bucuresti. Iar aici incepe ratacirea lor. Oameni care s-au descurcat toata viata lor, care au fost pe picioarele lor, sunt redusi brusc la conditia de copil dependent de tine, cel care ii ai in grija la Bucuresti. Pentru ca tu poate intelegi. Ei cred ca felul in care sunt tratati, felul in care li se vorbeste, TOTUL tine de vreun limbaj pe care ei nu il inteleg, de vreo specie aparte de oameni “de Bucuresti”. Patisera ceva asemanator, dar asemanator pe departe, si acolo, la ei acasa, in provincie. Dar medicii de acolo au probabil ceva complexe de provinciali de raman inca oameni. Nu spun ca in Bucuresti este o regula. In acest sens, sunt si ceva provinciali in spitalele din capitala.

Dar, in cea mai mare parte, dezumanizarea este la ea acasa. Nu vreau sa spun nimic de bani si de felul in care misca ei luna si stele, ce sa mai vorbim de picioare si maini de medici, asistente si infirmiere. Vreau sa vorbesc despre indiferenta, despre nepasare, despre lipsa de compasiune si lipsa de bun simt. Vin sarmanii parinti de la tara lor sau din orasul lor micut si spitalul ii schimba, ii transforma din oameni in toata firea in bieti copii cu ochii mariti de uimire. Ii transforma din oameni liberi in oameni hartuiti. Li se pare ca tot ceea ce au invatat in viata, ca tot ceea ce viata i-a invatat nu valoreaza nimic. Pentru ca, intr-adevar, nu da nimeni nimic pe stiinta lor de viata si pe stiinta lor de carte sau pe omenia si bunul lor simt. Totul se reduce la cati bani au adus cu ei si prin cine au intrat in spital. Si nici astea nu sunt de ajuns ca sa ii tina minte de azi pe maine.

Si atunci, sarmanii nostri parinti, nu vor decat sa ajunga acasa la ei. In lumea lor, tot din Romania, dar departe de ceea ce nu inteleg. Acolo unde lucrurile sunt clare, unde oamenii poate mai sunt inca oameni. Si unde gradina lor este universul cel mai sigur. Pentru ca acolo se pot intalni cu Dumnezeu. Cel care le-a dat oamenilor liberul arbitru, posibilitatea de a alege.  Si multi aleg sa nu sfinteasca locul…

Ghici ghicitoare

Stiai? Sau nu stiai? Elodia a fost gasita…desi unii – visatorii! – mai credeau ca traieste. A gasit-o OTV, bineinteles. Ogica & Co. sunt in aceasta seara la Albota si, in ciuda dispozitivului care sta sa explodeze, sunt hotarati sa o scoata pe Elodia din groapa in care a fost ingropata. In ce tara traiam??!!!

Iar oamenii sunt acolo gramezi, vor sa se vada la televizor, nu stiu ce-i mana pe ei in lupta… Rad si plang in acelasi timp, nu stiu nici eu ce mai fac. Imi vine sa plec departe. Dan Diaconescu o lauda pe reporterita de pe teren, pe care o aseamana cu un reporter de razboi. Cred ca se distreaza copios…Iar oamenii sunt convinsi ca Elodia traieste sau ca e ingropata acolo sau ca totul va exploda…Dumnezeu stie ce cred, ideea e ca se inghesuie, ca stiu despre ce e vorba. Iar “Ogica face istorie” si “ziua de maine ar trebui sa fie libera pentru natia romana”, “este o zi istorica” comenteaza Dan Diaconescu.

Astazi inca mai rad, dar maine iarasi o sa imi vina sa plang si sa nu mai vad si sa nu mai aud. Mai ales ca maine in troleibuz si in tramvai si pe strada oamenii vor discuta si se se vor injura si vor dezbate moartea si invierea Elodiei. Si se vor simti niste oameni foarte liberi si foarte implicati social. Si vor crede ca traiesc intr-o tara minunata. Ceea ce imi doresc si mie…sa traiesc intr-o tara minunata…alta decat Romania.