O zi

A fost astazi o zi fara soare. Si nu numai atat. Fara fluturi si fara buburuze. Mi-am dat seama ca fara soare, fluturi si buburuze, clipele mele sunt altfel, mai greoaie, mai sterse si mai tacute. Aproape de sfarsitul zilei, intrand in casa, mi s-a facut dintr-o data frig. Ascunsa sub o mare patura si cu cana de cafea fierbinte alaturi, am avut chef sa ascult fado. Ploaia de afara, tacerea din casa si fado s-au potrivit perfect cu ritmul sufletului meu. Iarasi.

Si parca, astfel, am plecat putin in Portugalia.

Prieteni si margele

A fost un sfarsit de saptamana plin. Prieteni mai vechi si mai noi au umplut casa si timpul. Margelele si cerceii mei au umplut si ceea ce a mai ramas. Desi imi pare ca zilele au trecut mai repede ca niciodata, ca nu am apucat nici macar sa imi dau seama ca a fost si s-a dus, am acum un sentiment de bine. Sunt fericita cand zilele mele sunt pline cu oameni si margele. Mai mult oameni decat lucruri, mai mult placere decat TREBUIE.

Am terminat seara tarziu alte cateva perechi de cercei care asteptau de cateva zile bune sa iasa la lumina. Lutul astepta linistit si tacut. Culorile stateau bland in lumina ferestrei. Iar cand mana a inceput sa intinda culoarea, starea mea de bine si de primavara, starea aparte pe care o adusesera prietenii mei s-a asternut pe lutul cald. Au aparut astfel flori, copaci infloriti, zapezi albastre si cingatori puse la joc, toate pictate pe rotunjimi linistitoare de margele.

Tulip

Another spring

Blue snowfall

Carnations

Oranges

Gray

Eu stiu a scrie

Eu stiu a scrie

M-a invatat mama.

Ea stia, in primul rand, sa scrie:

Cuvinte, fapte, iubiri.

Scria toata ziua

Cu cerneluri ce pareau invizibile.

Dupa o vreme insa, literele ieseau la iveala.

Rotunde, frumoase, migalite cu dragoste…

Erau pretutindeni literele:

In casa, in gradina, pe painea de pe masa,

pe mainile si  inimile celor care citeau.

Sunt in mine:

 in suflet,

in minte,

in varful degetelor

in onduirea vocii si

in rabdarea cu care imi invat copiii sa zboare.

Ma bucur ca stiu a scrie

literele pe care le stia si mama.

Meu fado

Pentru astazi, pentru mine si pentru tine:

Fata cu portocale

Am terminat de citit cartea Fata cu portocale. O aveam de mult in biblioteca, dar mi-a amintit de ea Lola. Stii tu…Lola cu fabrica de visuri. Am citit-o dintr-o rasuflare, intre doua iesiri in parc. Obligatorii de Ziua copilului. M-a emotionat prin simplitatea subiectului si prin naturaletea scrisului. Este ca o poveste citita seara la lumina lampii, in seri de demult. Sau este – exact ca in carte –  ca o scrisoare simpla scrisa de un tata pentru fiul lui. Ca o lectie despre viata si dragoste. Pe care fiii trebuie sa o inteleaga inainte de a o trai. Pentru a putea iubi fara sa se teama si pentru a trai fara sa se gandeasca la efemer si la marea trecere. Pentru a intelege ordinea fireasca a lumii.

marialetitia

Citeste-o intr-o seara si sigur somnul tau va fi mai bun si mai odihnitor, iar lacrimile care, poate, vor curge vor spala amaraciunea zilelor in care ti-a fost teama! Pentru ca scrisul este cinstit si simplu, iar povestea trebuie sa fie adevarata. Ca viata noastra cea de ieri si de azi, ca povestile noastre pe care, scrise, nu le-am crede poate decat noi.

marialetitia

O zi ca o sambata

A fost sambata. Asa am si traiat aceasta zi de sambata. Ca pe o sambata. M-am trezit relativ devreme, dar cu o stare de bine.  Buburuza si fluturasul se trezisera demult si toate erau deja peste tot prin casa. Saluri, peruci, papuci, carti, biscuiti si multe altele zaceau pe podele, pe paturi si mai stiu eu unde. Isi gasisera de lucru, nu au vrut sa ma deranjeze…Spre deosebire de multe alte dimineti cand am chef de cearta – numai si numai pentru ca asa sunt eu dimineata – in dimineata acestei zile de sambata, m-am binedispus si mai tare vazand cat de frumos era decorata casa mea si mi-am facut program impreuna cu fetele. Ne-am uitat la televizor, am mancat lapte cu cereale si apoi, am sustinut-o moral pe Maia la teme.

Cand, mai tarziu, au iesit cu totii afara – copii si tatic – am gatit cu chef si inspiratie. Bineinteles ca totul a iesit foarte bun, iar atmosfera din jurul mesei intinsa frumos si bogat a fost pe masura. M-am simtit ca atunci cand eram copil si intotdeauna, dar intotdeauna in weekend, ne adunam cu totii – noi eram si mult mai multi la noi acasa – in jurul mesei la pranz. Iar masa era cu doua feluri de mancare si cu desert. Cand eram copil mi se parea firesc sa fie asa. Abia acum cand am casa mea si masa mea de pus si de pregatit inteleg ca lucrurile nu se intampla pur si simplu, ca mama mea avea probabil o mare disponibilitate si o mare putere de a lasa toate ale ei de-o parte si de a pregati masa pentru noi toti ca pe o sarbatoare. Eu ma bucur pentru mine cand pot face asta cu placere si cu daruire, dar nu mi se intampla atat de des ca mamei mele. Adica nu la fiecare sfarsit de saptamana. Mai sunt si zile cu pizza, zile cu mancare rece si fara desert.

Dar astazi, am avut desert. Numai ca a fost programat pentru dupa somnul de pranz. Este vorba despre coca care trebuia transformata in biscuiti. Pe care i-au taiat fetele in forma de braduti, inimi, stele si semilune. A fost o intreaga cocaiala si fainarie in toata bucataria. Ca sa nu mai spun despre cati biscuiti au disparut cruzi in burtica buburuzei. Dar…fericirea a fost pe masura. Iar biscuitii au iesit un pic cam arsi, dar deliciosi.  Oricum, perfecti pentru ora de pictura care a urmat si pentru vizita de mai tarziu la prietenii nostri.

A fost o sambata calda si dulce, cu miros de biscuiti si acuarele. Minunata. Pe care mi-as dori-o sa se repete in fiecare zi.

Sunete

Lumea mea nu este tacuta

Sunetele intra si ies permanent.

Imi ascut auzul si ascult

aripile pasarilor batand aerul.

In lumea mea sunt nori si picuri de ploaie

Iar cantece vechi de chitara plutesc in noapte.

Spatiul e plin de soapte, multe soapte

Iar in piept imi bubuie tunetul durerilor trecute.

Vin oameni de pretutindeni

Si umplu aerul cu zgomotul pasilor lor.

Vin ganduri si acopera totul

Soapte, pasari, oameni, nori si cantecele vechi.

Ar trebui – nu-i asa Doamne? – sa fie liniste acum.

Dar gandurile ma asurzesc.

Un cer cu nori

Astazi orasul arata altfel. Este innorat de doua zile si totul s-a estompat, parca se vede numai verdele ierbii si al copacilor. Astazi mi-a placut lucirea tacuta a caselor vechi (am si fost intr-o parte veche, cu case fumoase a Bucurestiului) si verdele de neinvins al primaverii. Oameni erau putini pe strazi. Masini la fel de putine. Parea un oras parasit si frumos. Oamenii sa strice oare peisajul? m-am intrebat, temandu-ma de raspuns. Nu stiu sigur. Si oamenii si soarele. Soarele nu face niciun bine acestui oras. Totul iese la iveala ponosit si trist. Totul se vede izbitor in lumina tare a soarelui. Dar cerul cu nori josi ii prieste. Si oamenii ascunsi prin case. Si masinile care contrasteaza cu oamenii si cu orasul si cu ele insele…

Astazi e primavara calduta si verde in oras. Ii sta bine orasului asa. Dar ma tem ca maine, desi poate parea straniu, daca iese de dupa nori soarele, haina cea noua nu i se va mai potrivi. Ma bucur, insa, ca l-am putut vedea gatit de primavara cu aceasta lumina blanda, filtrata prin cerul cu nori.