Nu vreau sa continui povestea celor trei zile la Paris fara a spune, mai intai, ca in momentul in care Ana Niculescu m-a anuntat ca am castigat, am avut brusc sentimentul ca sunt iubita. Ca acolo, sus, cineva ma iubeste foarte tare. De ce spun asta? Pentru ca, intr-un fel sau altul, imi luasem gandul de la vacanta vara asta. Am fost, cei drept, la inceputul verii, cateva zile la Budapesta, zile care au fost cu adevarat speciale, dar, in mare parte, la Budapesta am avut treaba. A fost si o zi, o zi si jumatate de plimbare, dar eu nu am perceput cele cateva zile ca pe vacanta MEA.
Ma impacasem, cumva, cu gandul amanarii vacantei mele, acea vacanta pentru sufletul meu, cum avem noi in fiecare an, amanand-o pentru ani mai buni sau pentru veri mai prietenoase. Ma gandeam ca doua saptamani cu copiii la Bran poate vor compensa si vor umple spatiul acela pe care il rezerv in suflet vacantei. Se pare, insa, ca nu imi iesise deloc aceasta amagire. Cred ca acel loc din suflet isi cauta preaplinul. Iar intamplarile, circumstantele s-au aranjat astfel incat ceea ce, fara sa stiu, ceream in continuare, sa se intample. Sa se implineasca. Astfel, numai cu o zi inainte, am vazut pe internet anuntul celor de la Carturesti care organizau acea seara speciala la Institutul Francez. Si, doar in treacat, am citit si despre tragerea la sorti. Nici nu am inteles prea bine ce se castiga.
Iar in acea seara de vineri, iarasi toate s-au aranjat de la sine. Am putut iesi in oras cu prietenii, ceea ce inseamna ca fetele erau duse de acasa. Lucru foarte rar de altfel. Prietenii nostri au fost cu totii de acord ca, inainte de a merge sa dansam (ceea ce ne propuneam cu totii de foarte mult timp), sa facem un popas relaxant si altfel, la Institutul Francez. Am petrecut acolo cateva ore foarte dragute, ne-am pus fotografiile de vacanta in vechiul geamantan si am plecat cu mult timp inainte de miezul noptii, cand urma sa aiba loc extragerea. Fara niciun regret, fara nicio teama ca nu o sa castig, fara niciun gand, bucurandu-ma pur si simplu de o seara altfel, de prieteni, de muzica, de ceai, de sentimentul ca totul este foarte bine. Si…a fost foarte bine. A fost o seara speciala cu totul. Cu castigarea biletelor de avion la Paris, cu muzica buna in continuare, cu dans, cu rasete si o minunata stare. Ma simteam ca si cum cineva ma tinea in palma sa. Ma simteam asa cum ar trebui sa ne simtim de obicei, pentru ca stiu sigur ca suntem acolo, in palma LUI, mereu, fara sa stim asta.
Cam atat despre cum am primit eu vara asta vacanta MEA. Sper sa nu uit cum se face pentru a-mi duce la indeplinire si celelalte visuri. Sa nu ma tem nicio clipa ca nu se vor indeplini. Sa merg linistita inainte, iar lucrurile sigur se vor aduna, se vor patrunde si vor tese intamplari si fapte. Iar mie imi va parea ca am noroc. Dar asta este foarte bine. Asa si trebuie sa fie si exact asa si trebuie sa ma simt.
Sa urmez deci povestea zilelor la Paris. In cea de-a doua zi ne astepta un tur de forta. Cati planuise impreuna cu Mica o plimbare de aproape douazeci de kilometri. Trebuia sa plecam de la Bastilia, sa mergem pana la Arcul de Triumf, sa ne intoarcem pana la Turnul Eiffel si inapoi pana la Luvru. Dar cum mie imi plac plimbarile pe jos, totul a fost foarte bine. A fost foarte frumos. Ziua a inceput cu cateva mici cumparaturi pentru fetele noastre (foarte putine cadouri, de altfel, pentru ca trebuiau sa ne incapa, alaturi de celelelte lucruri ale noastre, tot in bagajul de mana pe care il avusesem la venire) si a continuat cu plimbare, discutii, fotografii, veselie, amintiri, istorie (ah, foarte multa istorie, dar pentru prima data mi s-a parut si mie pe inteles si chiar interesanta) si picnic pe iarba, foarte aproape de Turnul Eiffel.
Perspectiva din iarba
Am traversat curtea interioara a Muzeului Luvru, am ajuns la fantanile de langa marea piramida si cum era foarte cald ne-am balacit picioarele in apa. Toata lumea facea asta, iar eu ma simteam ca un copil care a scapat de acasa si face numai trasnai. Am avut atunci sentimentul ca imi lipseste ceva, ca sigur imi scapa ceva. Am realizat, oarecum stanjenita, ca exista si o altfel de libertate pe care eu nu o mai experimentasem, despre care nu stiusem ca exista, o libertate cu granite mult mai largi decat de inchipuim noi, acasa. Ca exista o gradina mai mare si mai aurie decat cea in care traim noi. Si in aceasta gradina aurie fiecare poate face ce vrea, in masura in care nu ii deranjeaza pe ceilalti si nu strica ordinea orasului, relaxata si fireasca in libertatea ei.
Si atunci am stiut ca alegerea pe care o facusem aducandu-i Ecaterinei siragul de margele pe care l-am numit “Gradini aurii” este foarte buna, desi nu o cunoscusem pana atunci nici pe Cati si nu stiam nici orasul si lumea lui. Dar inca o data in plus instinctul nu m-a inselat. Cred ca margelele si povestea lor (“Ultimele margele le-am adunat intr-un colier care pur si simplu ESTE. Nu a fost facut pentru cineva anume, el este o stare. Aduna in el o gradina cu frunze aurii si ierburile de culori nemaivazute. Aduna pe cateva margele linistea, detasarea, increderea, entuziasmul si incantarea in fata vietii. Starea de gratie este in jurul nostru si se continua in noi. Minunile lumii au aparente nebanuite si foarte rar si foarte putini dintre noi le recunoastem. Dar, crede-ma, se mai intampla. Iar in ultimul timp, tot mai des…Mie cel putin…”) se potrivesc foarte bine si ei si locului si unei stari care s-a instalat in noi si in jurul nostru pe parcursul celor trei zile. Cati, purtand “Gradinile aurii” la gat, va insemna pentru mine, intotdeauna, indiferent de cate ori voi mai ajunge acolo, Parisul asa cum l-am vazut prima oara. Si imi va aminti mereu sentimentul ca umblu, precum Alice, printr-o lume altfel. Pentru mine, atunci, in acel moment, aurie.
Sa continui povestea. Am traversat, dupa scurta balaceala in fantana, Gradinile Tuileries, pentru ca mai apoi, trecand prin Place de la Concorde sa intram pe Champs-Élysées. In marea de oameni care ne inconjura, daca nu gaseam ca oaza, la un anumit moment, magazinul Guerlain, m-as fi simtit pierduta. Trebuia sa ne tinem de mana sa nu ne ratacim unul de altul. Dar, astfel, intrand un pic in lumea parfumurilor, una din lumile mele preferate, am putut traversa linistita bulevardul pana la Arc du Triomphe. De aici, lucrurile s-au mai clarificat un picut. Pe bulevardul pe care noi am coborat (sau poate mi s-a parut doar ca am coborat) catre Turnul Eiffel nu mai era aglomerat deloc, florile atarnau in glastre la ferestre si incepusera sa apara mici cafenele care faceau atmosfera mai prietenoasa si mai calda.
Si apoi s-a ivit de undeva, brusc, Turnul. Coplesitor. Iar multimile au aparut iarasi, ca din pamant. Printre negri care vindeau pe jos, ca peste tot in Europa, vesnicele Louis Vuitton pentru toate buzunarele (am uitat sa spun ca la magazinul Louis Vuitton de pe Champs-Élysées era o mare de oameni, afara, pe trotuar care asteptau sa intre – nu inteleg de ce, cand ele, gentile, se gaseau un pic mai incolo, la coltul strazii, la discretie!!!! hihihihi), printre sud americani care isi faceau intalnirea saptamanala pe iarba cu comunitatea lor, printre mirese si invitati la nunta, care faceau fotografii, printre atat de multi oameni care asteptau la cozi nesfarsite sa urce in turn, micul nostru picnic pe iarba si scurta odihna de dupa, acolo, in apropierea turnului, ne-au adus un moment de liniste si de apropiere. Eram noi si ne regaseam aproape printre atat de multi straini.
Turnul m-a impresionat prin grandoare. Este mai mare decat imi inchipuisem. Am avut acelasi sentiment ca atunci cand am traversat Alpii din Austria in Italia, pe autostrada construita la 4000 de metri, si mi-am zis: “Dumnezeule, ce pot face oamenii!” Unii oameni chiar merita sa ramana in istorie prin ceea ce au ridicat, nu prin ceea ce au cucerit, ce au castigat in batalii sau alte asemenea fapte istorice. Mie astea mi se par fapte cu adevarat eroice, aceste cuceriri ale spatiului si ale timpului, ridicand ceva care poate sa dureze, sa reziste.
Incepand sa se intunece, am plecat mai departe, am vazut Domul Invalizilor, am oprit la o mica si foarte costisitoare cafenea sa ne potolim setea, am facut iarasi un popas pe iarba si apoi, de pe unul din poduri, am admirat iarasi Turnul, luminat de sute de luminite. Mai tarziu, mergand pe malul Senei, ne-am oprit pe Pont des Arts, care, desi era o ora tarzie, era plin de tineri stand pe jos, de cantareti sau de curiosi ca si noi. Pe lateralele podului sunt prinse o multime de lacate de diferite dimensiuni pe care le prind acolo indragostitii pentru a-si pecetlui dragostea.
Cred ca asta a fost. Aproape s-a terminat si cea de-a doua zi. Chiar acolo, langa pod, am intrat la metrou. Era aproape miezul noptii. Nu imi mai simteam picioarele, dar stiam sigur ca as fi luat-o si urmatoarea zi de la capat fara niciun regret. Si nu vroiam sub niciun chip sa ma gandesc ca este ultima noapte. Ultima noapte careia ii urma ultima zi. M-am consolat zicandu-mi ca Montparnasse si Cartierul Latin, pe care urma sa le vedem duminica, vor sterge oarecum tristetea plecarii. Desi copilul din mine, nu vroia deloc sa paraseasca asa de curand gradina cea aurie.
Comentarii recente