La Paris – ultima zi

M-am apucat cu greu sa scriu povestea ultimei zile la Paris pentru ca as vrea, cumva, sa nu se termine atat de repede. Macar in mintea mea sa nu treaca atat de repede. Dar, orice minune tine trei zile, se spune…

Ultima zi la Paris a inceput cu mic dejun, strans foarte repede bagajele si predat camera. Dupa aceea ne-am dus la Cati, care sta foarte aproape de hotelul unde am fost noi cazati. Vroiam sa lasam bagajele, sa ne facem rezervarea biletelor pe net si sa plecam la plimbare. Ne asteptau Cartierul Latin si Montparnasse. Stiam ca pana la Cati trebuie sa trecem un pod ridicat pe la o mie opt sute si ceva peste un canal al Senei. In momentul in care am ajuns la pod, ia-l de unde nu-i. Un semafor ne avertiza sa stam pe loc pentru ca podul, ridicat de niste scripeti uriasi, lasa sa treaca o ambarcatiune. Muti de uimire, am asteptat cuminti ca podul sa intre la milimetru in locasul lui si am trecut mai departe.

Terminand cu treburile administrative, am luat metroul si am plecat la o ultima plimbare de cateva ore bune. Facand check-in-ul pe net, nu mai era nevoie sa mergem foarte devreme la aeroport, castigand in felul acesta aproape o ora de umblat in voie. Am coborat foarte aproape de Sorbona, am umblat pe stradute incarcate de istorie, printre cladiri impunatoare sau dichisite si pline de farmec. Pe unul din peretii Sorbonei sunt trecuti multi oameni de cultura ai lumii, printre care este trecut si un roman, unul singur, Dimitrie Cantemir.

Am gasit undeva, pe o straduta, si statuia lui Mihai Eminescu. Locuieste si el acum, intr-un fel, la Paris. De acolo de unde sta, vede cativa romani. Nu foarte multi, iar pe cei pe care ii vede, pe marea lor majoritate nu ii intelege. Nu stie despre ce vorbesc, ce vor, pentru ca ei nu privesc, nu admira, nu vorbesc, ci canta. “Drumurile noastre toate….”. Stiti cantecul, nu-i asa? I-am intalnit si noi pe acei romani. Se plictisisera de Paris sau cel putin asa spuneau. Cantau acolo de ceva ani buni.

Ma intrebam, mergand pe strazi si identificand in jurul nostru toate graiurile lumii, daca limba noastra o localizeaza cineva. Daca stie cineva ce limba vorbim noi. Tare imi este teama ca nu. Sau foarte rar stie cineva ce limba vorbim si ce neam suntem.

Mai tarziu, pe la ora pranzului, am luat masa intr-un mic restaurant foarte dragut. Unde mancarea a fost delicioasa. Iar vinul pe masura. Era masa de adio. Ultima in trei in orasul-poveste. Dupa masa, ne-am mai plimbat putin, dar gandul imi era deja la plecare. Am fost sa luam bagajele si imi parea ca o sa ajungem prea tarziu la aeroport. Cand am vazut terminalul 2F,poarta 45 si stiam cat de mare este aeroportul, m-am gandit ca poate nu ne-am rezervat destul timp drumului si tuturor formalitatilor. Dar totul s-a rezolvat intr-un mod neasteptat. Pentru noi si numai pentru noi (glumesc evident!!!) la Gare du Nord a venit un tren RER care mergea direct la aeroport, fara a mai opri in nicio alta statie. Ceea ce, evident, a scurtat mult calatoria. Iar la imbarcare, bineinteles, totul a fost foarte bine si rapid.

Ne-am despartit de Cati la gara. Am apucat sa mai stam un pic de vorba, dar imi parea ca abia de acum ne cunosteam mai bine si ar mai fi fost atatea de spus. Care se vor spune abia la anul. Cand ea va veni sau cand noi vom mai merge. Dar asta este…Tot imi pare un lucru foarte bun ca ne-a fost bine impreuna, ca mi-a placut un om. Ma bucur pentru fiecare om care imi lasa in suflet o urma, care imi spune ceva. Cu care ajung sa impartasesc ceva.

Multumesc, iarasi, pentru povestea acestor trei zile, pentru prietenie, pentru vacanta, pentru soarele pe care l-am avut la Paris, pentru ajungere si pentru intoarcere. Pentru intoarcerea la fetele noastre. Care ne asteptau la fereastra…

 

 

 

 

 

 

Tristete

A fost o zi foarte ciudata. A fost si ma bucur ca a fost si nu mai este. Ca s-a dus. Ziua, pentru ca starea de ireal a ramas. Ceva imi tot da tarcoale, ceva trist si de neinteles, iar mintea mea nu vrea deloc sa patrunda cuvinte si lucruri fara de noima.

Merg printre oameni si pasesc prin lume ca intr-o bula de aer. Mi s-a mai parut si alta data, am mai avut aceasta senzatie adeseori. Dar parca niciodata atat de acut ca in ziua ce tocmai a trecut. Sunt un om si ma atasez de oameni, ii iubesc pe unii oameni. Nu pe toti cu exact acelasi sens al verbului a iubi. Dar unii oameni imi plac foarte tare si atunci ii iubesc pur si simplu. Si, in acest caz, ma implic si ma daruiesc si ma bucur sa ii vad si pun lucruri si timp in miscare ca sa primesc si sa pot darui. Dar…oamenii sunt foarte interesanti….Exista atat de multa suspiciune si atat de multa tristete si atat de mula durere si atat de mult orgoliu in oameni, iar toate acestea pazesc si opresc fiecare zambet, fiecare gest si fiecare cuvant. Totul este intors si rastalmacit, totul este vanturat si zadarnicit, incat se urateste.  Cuvintele sunt scoase din fraze si contexte, gesturile sunt interpretate si micsorate, si totul numai pentru a ajunge la durere. Pentru ca ei, oamenii, nu pot si nu stiu sa fie fericiti. Nu pot sa aiba si sa fie si sa faca. Este mai usor sa nu aiba, sa nu faca si sa nu fie fericiti. Este mai usor sa creeze cosmaruri si scuze si pretexte pentru a-si indurera zilele si noptile.

Ma uit la oameni si mai ales la oamenii care imi sunt dragi. Ma uit si plang. Plang in sufletul meu, iar tristetea ma doare mai tare decat orice rana. Oamenii, aproape toti, aleg sa fie nefericiti. Aleg sa ii doara. Nu stiu sau nu pot sa se bucure. Iar, intr-un fel sau altul, aceasta tristete ajunge in lumea mea. Intra, pentru ca, in cazul oamenilor la care tin, portile sunt deschise. Si atunci, ma intorc la mine si la toate cele in care eu gasesc bucurie si zambet si sper, o data in plus, sa merg mai departe. Eu, asa cum sunt. Sa nu mi se franga nici de data asta nicio aripa.

Campia de maci

Macii rosii, firavi si totusi plini de semetie se itesc, umpland de bucurie si culoare campiile batute de soare. 

O campie de maci este Irina - asa o vad eu – umpland de bucurie si culoare vietile celor din jurul ei.

Field of poppies

Pe Irina o  poti cunoaste mai bine intrand pe blogul ei: http://paladeirina.wordpress.com/. Culorile lumii ei se intind, se propaga si bucura si lumile inconjuratoare. Iti doresc sa te molipsesti, sa te colorezi si lumea ta va deveni mai frumoasa. Incearca sa vezi totul, macar din cand in cand, prin ochii ei si vei fi, macar pentru cateva clipe, mai fericit…

Field of poppies

La multi ani, Irina!

Lady in blue

“Lady in blue” este un colier facut pentru Daniela, o doamna foarte draguta si speciala care a intrat in viata noastra acum patru sau cinci ani, aducand cu ea cuvinte in engleza si in germana, cantece pentru copii si multa, multa bunavointa. A adus cu ea un aer aparte si o eleganta din vremuri de mult apuse.

Lady in blue

Copilaria, campiile albastre, florile bucuriei si foarte multa delicatete si bunatate. Toate acestea si multe altele se regasesc in Daniela.

Lady in blue

Cu toata dragostea, pentru Lady in blue…

Lady in blue

Ilinca sau calutul fermecat

Povestea de astazi este despre Ilinca. Sau Andreea. Sau calutul fermecat.

Eu o cunosc de aproape doi ani. De fapt, e mult spus ca o cunosc de doi ani. O stiu de doi ani, dar o cunosc de mult mai putin timp. Ilinca este o prietena foarte buna de-a fluturasului meu. Astfel, ea a intrat in viata noastra, a tuturor. A intrat lin, ca o adiere. Pentru ca Ilinca (uite, vezi, pot uneori sa iti zic Ilinca) este un calut cu aripi. Nu tropaie niciodata. Zboara usor, ca si cum ar pluti pe o pala de vant.

Are plete lungi si degete subtiri si sensibile, are glas cuminte si serios, are o privire senina si intrebatoare, iar miscarile ei sunt rotunjite si calme. Se apropie usor de lucruri si fapte, se apleaca asupra lor si isi pune foarte multe intrebari. Ti-am spus ca in ochii ei salasluieste permanent o intrebare nespusa. Careia nu i-a venit inca randul. Pentru ca Ilinca, in zborul ei rotit, de calut fermecat, urmareste totul pe toate partile.  Si lasa cuvintele sa se aseze, sa se coaca. Si abia apoi le da drumul in lume. In jurul aripilor ei plutesc, astfel, permanent, silabe, franturi de cuvinte care urmeaza sa creasca. In aceste momente, cand cuvintele au nevoie sa creasca, cand intrebarile se aduna si se formeaza, Ilinca tace. Se retrage in lumea de dincolo de ochii cei mari. In lumea intrebarilor nepuse.

Cand vine vremea si totul e judecat si crescut, cand toate se cristalizeaza si se aduna, franturile de cuvinte dispar, iar aripile se vad limpede. Sunt foarte asemanatoare petalelor unei flori. Au fost multa vreme roz, apoi s-au colorat grabit in mov, iar acum par sa reflecte cu placere toate culorile de pe lume. Totul depinde de lumina din jur si de cat de atent privesti. Dupa cum spuneam – ma cam iau cu vorba, se pare – atunci cand cuvintele dispar din jurul aripilor si patrund in sufletul deschis si mare al Ilincai, incep intrebarile. Iar Ilinca nu mai este deloc tacuta. Si nimeni in jur nu are voie sa taca. Toti cei care o iubesc trebuie sa raspunda si sa desluseasca sensul lucrurilor si al lumii. De ce? De ce? De ce?

Alteori, calutul fermecat danseaza. Canta si danseaza cu toate piciorusele si cu toate aripile. Cel mai mult ii place Michael Jackson, Iris si  – nu ai sa ghicesti niciodata – Selena Gomez. Nu stii cine este Selena Gomez? Nu conteaza, Ilinca stie si stie si grupul ei de prieteni. Si daca toata muzica este pe placul lor se pune de un mare spectacol si o mare distractie. Hainutele sunt de scena si nu stiu cum se face ca se potrivesc si pentru caluti si pentru fluturi si pentru buburuze. Si uneori si pentru veverite. (Dar povestea despre veverita o las pentru mai tarziu.)

De ce este Ilinca un calut fermecat? Pentru ca aripile ei imprastie pulbere de stele, pentru ca lumea ei este o lume buna si calda si de poveste, pentru ca este cuminte si nelinistita in acelasi timp, pentru ca stie sa zboare si stie sa danseze, pentru ca in jurul ei este liniste si totusi sunt foarte multe cuvinte, pentru ca piciorusele nu i se aud cand paseste, pentru ca vede lumea luminoasa si dreapta si pentru ca ii plac foarte mult calutii adevarati. Pentru ca e curajoasa si blanda si pentru ca ii iubeste, ei ii raspund la fel. O accepta si o conduc pe toate cararile povestii. Si ale lumii.

Povestea Ilincai ramane deschisa. Ea nu se termina aici pentru ca sunt atatea lucruri care nu s-au spus. Si atatea intrebari la care calutul nu a gasit raspuns pentru ca inca nu a intrebat. Pentru ca nu a venit randul intrebarii si pentru ca nu gaseste inca cuvintele. Dar le va gasi. Iar atunci cand se va intampla lucrul asta, cand toate intrebarile vor fi puse si toate raspunsurile vor fi date, Ilinca – sunt sigura – va ramane un calut fermecat. Iar daca va trebui sa isi ascunda aripile le va ascunde, dar stiu sigur ca ele vor fi mereu acolo. Si asta o va ajuta mereu sa zboare si sa pluteasca oriunde va vrea. Iar piciorusele ei de calut fermecat niciodata nu vor lovi pe nimeni si nu vor tropai. Doar vor dansa.

Craving for perfect shapes

Week-endul asta am facut bratara si cercei pentru Madalina. Ea mi-a spus ca vrea anumite culori si ca vrea ca pe margele sa fie pictate forme regulate. Atat si nimic mai mult. Nu o cunosc personal, am vorbit numai cateva minute - foarte putine – la telefon. Dupa discutia cu ea, m-am gandit la impulsul initial, la primul gand pe care l-a avut atunci cand am intrebat-o cum isi doreste sa fie bijuteriile. De ce a zis ca vrea forme geometrice?

Si astfel am incercat sa ma pun in locul ei si sa vad cum as fi raspuns eu  – repede – la o astfel de intrebare. Ce mi-as fi dorit. Probabil ca primul impuls m-ar fi impins tot spre perfectiune. Spre formele pline si  clare. Pentru ca dorinta asta exista in noi toti, ne e dor si tanjim dupa limpede, curat, drept sau rotund, unghiular sau serpuit, dar pe deplin implinit. Si previzibil.

Craving for perfect shapes

 Ne place viata si lumea exact asa cum este. Haotica, imprevizibila, neregulata, cu bune si rele, cu iubiri si dezamagiri, cu urat si frumos, cu lumina si intuneric, cu soare si luna, cu mult gri si foarte rar alb si negru, cu drept si stramb, cu impliniri si esecuri, cu doruri, vise si renuntari. Ne place sa traim si sa mergem mai departe in mijlocul acestei lumi exact asa cum este ea. Asa cum poate sa fie. Invatam sa traim si sa ne gasim drumul nostru.

Craving for perfect shapes

Craving for perfect shapes

Dar putem merge pe drumul nostru tocmai pentru ca avem un dor. O aspiratie, o sete. PRIMA, cea inainte de toate. Cea care exista in noi dinainte de inceput. Cea care exista oriunde in jurul nostru: in Soare, in valurile marii, in stele, in zborul drept al pasarilor, in inaltimea muntilor, in echilibrul plan si totodata sferic al Pamantului, in tulpinile florilor urcand spre cer. Exista in noi dorul de perfectiune, de implinire asa cum exista in toate formele vietii. Nu-l stim si nu ni-l recunoastem. Ni se pare ca nu conteaza si ca putem fi altfel decat marea si soarele si iarba… Dar pentru ca suntem unul si acelasi lucru cu ele, vom tanji mereu si ne va fi dor de echilibrul si frumusetea inceputului. De forma perfecta a unui TOT.

Sper din tot sufletul sa fi inteles. Iar margelele sper sa aduca bucurie.

Prima scrisoare pentru parinti

Am citit de curand un articol vechi aproape de un secol, scris de W. Livingston Larned, una din piesele clasice ale jurnalismului american. Articolul se numeste “Tata uita” si morala lui, inainte de toate si care se aplica atat in cazul copiilor nostri, cat si in cazul celor care ne inconjoara este aceea ca nu trebuie sa criticam, nu trebuie sa condamnam si nu trebuie sa ne plangem. Trebuie sa incercam intotdeauna sa ne punem in locul celorlalti si sa incercam sa le intelegem punctul de vedere si modul in care vad lumea. Asadar….:

“Asculta-ma, fiule:  iti vorbesc in timp ce dormi, cu o manuta sub obraz si cu buclele tale blonde si umede adunate pe fruntea plina de sudoare. M-am strecurat singur in camera ta. Acum doar cateva minute, pe cand citeam ziarul in biblioteca, am fost inabusit de remuscari. Am venit langa patul tau cu un profund sentiment al vinei.

Iata la ce ma gandeam, fiule: am fost mereu suparat pe tine, te-am certat pe cand te imbracai pentru scoala pentru ca te-ai sters prea repede cu prosopul pe fata. Te-am condamnat pentru ca nu ti-ai curatat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru ca ai aruncat pe jos cateva din lucrurile tale.

Te-am considerat vinovat si la micul dejun. Varsai bautura, infulecai mancarea, iti puneai coatele pe masa. Iti ungeai painea cu prea mult unt. Si cand te-ai dus la joaca si eu am plecat la slujba, te-ai intors, mi-ai facut cu mana si mi-ai spus:  “Pa , tati!”, iar eu m-am incruntat si ti-am raspuns: “Indreapta-ti umerii!”

Apoi a reinceput totul in aceeasi dupa-amiaza. Intorcandu-ma de la serviciu, te-am spionat; stateai in genunchi si te jucai cu bilutele. Sosetele iti erau gaurite. Te-am umilit in fata prietenilor tai aducandu-te cu forta acasa. Sosetele costau bani – si daca ar fi trebuit sa le cumperi, ai fi fost mai atent! Inchipuie-ti, fiule, asa se poarta un tata!

Iti amintesti, mai tarziu, cum eu citeam in biblioteca, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbra de durere in priviri?

Cand mi-am ridicat ochii din hartie, enervat din cauza intreruperii, ai sovait in pragul usii.

“Ce vrei?, m-am rastit.

N-ai spus nimic, dar ai venit in fuga si te-ai aruncat in bratele mele si m-ai sarutat, cu manutele tale mici incolacite in jurul gatului meu cu atata dragoste, pe care Dumnezeu insusi ti-a daruit-o si pe care nici nepasarea n-o putea ucide. Mai apoi ai plecat, tropaind usor pe scari.

Ei bine, fiule, cateva clipe mai tarziu hartia mi-a alunecat din maini si am fost patruns de o groaza cumplita. Ce facuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a cauta nod in papura, de a certa – asta era rasplata pe care o primeai pentru ca erai baiat. Nu ca nu te iubeam; dar ceream prea multe de la anii tai fragezi. Imi stabilisem drept criteriu propria-mi varsta.

Si era atat bunatate, frumusete si adevar in sufletul tau. Micuta ta inima era la fel de desavarsita ca zorii ce invaluie triumfator dealurile domoale. Toate astea se adunasera in impulsul tau de moment de a te nasputi sa ma saruti si sa-mi urezi noapte buna. Nimic altceva nu conteaza in aceasta seara. Am venit la capataiul tau pe intuneric si am ingenunchiat acolo, rusinat!

E o ispasire palida, stiu ca n-ai intelege toate astea daca ti le-as spune cand esti treaz. Dar maine o sa fiu un tatic adevarat! O sa iti fiu prieten de nadejde, voi suferi cot la cot cu tine si voi rade cand razi si tu. O sa imi musc limba inainte sa te cert. O sa repet mereu, ca intr-un ritual: “Nu e decat un pusti – un baietel si nimic mai mult.”

Mi-e teama ca te-am tratat ca pe un barbat. Si, totusi, fiule, acum ca te vad ghemuit si ostenit in patutul tau de copil, imi dau seama ca nu esti decat un copilas. Pana mai ieri te purta mama in brate si iti odihneai capsorul pe umarul ei. Ti-am cerut prea mult,mult prea mult.”

Acesta este articolul “Tata uita” al lui W. Livingston Larned, iar pe mine m-a impresionat si, intr- masura mai mare sau mai mica, in anumite momente, m-am vazut alaturi de copiii mei. M-am vazut in momentele in care, in ciuda a tot ceea ce imi propun, nu am rabdare si vreau ca ele, fetele mele, sa inteleaga pur si simplu. Sa stie….pentru ca – nu-i asa? – sunt foarte mari.

Stiu, de fapt stiu, ca nu sunt mari - nici eu nu sunt mare intotdeauna – si cu toate astea uneori merg prea repede si as vrea ca ele sa alerge dupa mine (nu inteleg nici eu unde ma grabesc si de ce trebuie sa creasca atat de repede). Si atunci cred ca ma uit cumva, nerabdatoare sau fara niciun pic de intelegere la ele. Cu o privire intrebatoare si rece. CRED. Nu stiu sigur, dar banuiesc ca asta este impresia lor pentru ca atunci, desi vin sa imi spuna  sau sa ma intrebe ceva, nu mai zic nimic. Iar eu, foarte grabita sau agitata, intreb: “Ce este? Spuneti repede. Eu am treburi FOARTE IMPORTANTE SI BLA,  BLA, BLA….” Imi este si greu acum sa ma gandesc la ce mai spun. Si atunci fluturasul cel mare nu spune nimic, TACE, iar buburuza cea mica se uita le mine cu ochii mari si rosteste senin, ca si cum niciodata nu a vrut sa imi spuna altceva: “Te iubesc mami…” Doar, doar voi intelege. Si inteleg, de cele mai multe ori inteleg, dar mi se intampla sa gresesc. Iar scrieri de felul celei pe care tocmai v-am imparatasit-o si voua ma ajuta sa imi amintesc ca zilnic, am parte de dragostea neconditionata a copiilor mei si asta este o binecuvantare. Si imi amintesc ca sunt si pot sa fiu un om mai bun. Imi doresc si va doresc din tot sufletul.

Viata de dincolo de lut

Astazi am facut margele. Le-am modelat, urmand sa le las la uscat pentru a le putea picta. Am facut margele, dar le-am facut cu greu. Mai greu ca alte dati. Nu intelegeam de ce lutul acela moale, cuminte, ascultator in alte zile, astazi se lasa modelat cu greu. Parea ca are o vointa proprie si ascunsa. Nu se rotunjea si, cu atat mai mult, nu isi lasa dezvaluit miezul. Palmele incercau sa gazduiasca forma rotunda, perfecta si sa o imprime in margeaua de lut. Dar nu mergea deloc atat de usor cum imi paruse cu alte ocazii.

Dupa un timp, am inceput sa imi dau seama ca nu reuseam deloc sa ma linistesc in interior, ca nu ma identificam si nu ma gandeam la lutul dintre palme. Si atunci forma lutului nu avea cum sa iasa perfecta, daca gandurile mele erau imperfecte si agitate si furioase. Am incercat sa ma detasez, sa ma linistesc, sa nu ma mai gandesc la nimic ci doar rotundul dintre palmele mele. La lumea mica pe care trebuia sa o cuprinda lutul din fiecare margea. Am inchis ochii, palmele au rotunjit, degetele au perfectionat cum nu reusisem deloc cu ochii larg deschisi. Cu ochii inchisi, intorsi spre mine, am simtit mai acut viata si forta de dincolo de aparenta de corp neinsufletit a lutului.

Incet, cu rabdare, cu credinta si liniste, lutul s-a lasat modelat. Umilinta si iertarea au fost mai importante decat toate. Cu ochii inchisi, incercam sa rog lutul sa vina spre perfectiune. Si s-a lasat modelat. A inceput drumul spre rotund. A inteles, in sfarsit, ce doream. Dupa mai bine de o ora de modelat, eram mai linistita, mai inteleapta si mai fericita. Viata de dincolo de obiectele aparent neinsufletite mi-a dat putere si uimire. Uimirea de a intelege si de continua sa descopar.

Multumesc.

Sentimentul de luni

Am scris mai demult un post care se numea “Sentimentul de vineri”. Am uneori acest sentiemnt de vineri, spuneam atunci si spun si acum ca, pentru a ma simti ca intr-o minunata zi de vienri, nu trebuie neaparat sa fie vineri. Sentimentul poate exista oricand si oricum. Dar azi, dupa trei saptamani cu zile de luni extrem de grele si de nauce , am decis ca exista si un sentiment de luni.

Stiu ca fiecare zi e unica si ca trebuie traita cu forta si bucurie si recunostiinta. Dar unele din ele, in mod sigur, sunt zile de luni. Sunt asa cum stim cu totii ca sunt zilele de luni. Am fost sau am vrut sa fiu o persoana organizata. Mi-am facut de cu seara lista de lucruri care TREBUIESC obligatoriu facute. Dar dimineata a inceput nefiresc, cu oboseala si greu, cu lipsa de initiativa, cu lipsa de concentrare, cu chef de ramas in pat si cu teama de a deschide agenda cu lucruri de facut.

“E luuuuniii!”, ma gandeam cu greu, in timp ce ma plimbam de-a lungul si de-a latul bucatariei cu cana de cafea in mana. Nu puteam deloc - si acest lucru s-a intamplat o buna bucata de vreme - sa desprind lista cu lucruri de facut de prezenta irevocabila a zilei de luni. Si, sincera sa fiu, ziua de luni nu are nicio vina. Exista, cel putin pentru mine, zile de sfarsit de saptamana mai pline si mai bezmetice decat zilele de luni. Dar cliseul exista si sentimentul s-a instalat deja.

S-a intamplat deci sa fie o zi de luni, traita din plin si deplin cu tot cu sentimentul ei de luni, de la inceput si pana la sfarsit. Cu exceptia catorva ore dinainte de pranz pe care o foarte draga prietena le-a mutat firesc si fara ostentatie spre sentimentul de vineri. In rest, timpul s-a scurs repede, putine au fost duse la bun sfarsit, lista s-a mutat pe marti, miercuri si joi, iar eu m-am ales cu cele cateva ore de pana in pranz, cu incercari multe, greoaie si repetate de a tine lucrurile sub control, dar…am ajuns la concluzia ca luni lucrurile au vointa lor. Nu putem decat sa trecem prin zilele de luni – oricare ar fi ele – lasand lucrurile sa se intample, sa isi manifeste vointa, sa tindem spre sentimentul de vineri, sa facem ce ne place, iar ceea ce trebuie facut sa incercam sa aducem spre limita de minima rezistenta.

Ziua de luni se duce incet, cu tot cu sentimentul ei ciudat. O parte din lucrurile DE FACUT sunt facute, bataile inimii s-au domolit putin, iar fluturasul si buburuza dorm de mult. Se face liniste in jurul meu si … sentimentul de luni se duce usor intr-un colt al sufletului.

Atat de multa bucurie

Am inceput odata, demult, un post despre femeile din viata mea. Nu stiu ce s-a intamplat, dar aveam atat de multe de spus si atat de multe de retrait incat cuvintele nu s-au adunat toate laolalta.

Am vrut atunci sa scriu si despre mama mea. Despre prezenta ei permanenta in sufletul meu, despre toate cate le-am invatat de la ea, despre dragoste si daruire. Despre cum am invatat, inainte de a fi eu insami mama, ce inseamna sa ai si sa iti iubesti copiii.  As vrea foarte tare ca ea sa mai fie undeva, intr-un loc pe pamant, sa ii pot spune “La multi ani!”. Dar pentru ca ea a plecat de multa vreme, pot ura tot binele din lume tuturor acelor mame care cred, asemeni ei, in frumusetea si minunea de a fi mama.

Vreau sa le urez tot binele din lume si multa lumina prietenelor mele, nu neaparat multe, dar atat de dragi, fara de care viata mea nu ar fi ceea ce este. De la ele invat in fiecare zi ce inseamna sa ai curaj, ce inseamna sa mergi mai departe, ce inseamna sa stii sa fii aproape si ce inseamna sa stii sa asculti.

Vreau sa spun “La multi ani!” surorii mele, care ocupa un loc special in inima mea. Ea este aici atunci cand am cea mai multa nevoie de ea. Fara multe cuvinte si fara justificari. Stie sa fie si sa daruiasca.

Un gand plin de dragoste as vrea foarte tare sa ajunga pana la Oana, mama printesei Giulia si a micului miez de nuca, Luca. As vrea sa stie ca este si va fi permanent in inima mea, ca prin ea mi-am castigat inca o sora. Intrarea ei in viata mea este o mare bucurie.

La multi ani! as vrea sa spun tuturor femeilor. Sa fie fericite ca sunt femei, sa stie sa daruiasca si sa primeasca dragoste, sa invete sa se iubeasca si sa stie ca sunt unice! Sa aveti o primavara frumoasa, voi, cele care aduceti atat de multa bucurie…