Ingrijorare

Cand am citit “Morometii” lui Marin Preda, acum multi ani, pentru prima data, a fost o lectura pentru scoala. Am inteles cartea atat cat puteam eu atunci si pentru ce imi trebuia atunci. Cand am recitit-o, dintr-o mare curiozitate, vara trecuta, am descoperit cu totul alte lucruri, am descoperit personaje despre care nu stiam nimic si care nu imi spusesera nimic acum multi ani. Am stat cu inima stransa pana la ultimul cuvant, nu am dormit cateva nopti, dar patrunderea a fost cu totul alta. Am descoperit-o astfel pe Catrina Moromete, care nici nu exista pentru mine, despre care nu stiam nimic. Iar de atunci, de cand am recitit cartea revin mereu la un fragment mic, mititel, peste care poti trece, fara sa il bagi de seama. Catrina Moromete este suparata in urma unei dispute cu fiul ei vitreg, Paraschiv, isi gaseste de treaba si se intreaba asupra lumii. Asupra vietii.

“Ostenise si intr-o vreme ramase nemiscata, cu palmele pe coada sapaligii. Isi apleca urechea mintii asupra starii ei launtrice, dar nu putu sa isi dea seama daca sufletul i s-a linistit. Se uita in zare fara sa vada, trudita si mahnita. Cerul era larg si lumea fara margini, dar viata omului se invartea inauntrul unei curti ca intr-o inchisoare. Adanc si luminos era cerul, dar aici, jos, era o casa imprejmuita cu grad si sufletului omului se chinuia aici, intunecat si orb….”

Ma ingrijorez si ma intreb de cate ori nu bezmeticesc si eu, nerealizand ca lumea este mult mai larga si ca trebuie sa depasesc zidurile lumii mici in care ne facem o multime de probleme. Nu stiu de cate ori reusesc sa ies, sa vad cerul inalt, dar m-as bucura sa o pot face mult mai des.

Jocul de-a albastrul

Se spune ca fiecare dintre noi suntem o medie a celor sase oameni-prieteni care ne inconjoara la un anumit moment dat. Suntem intr-o continua schimbare, nu suntem azi cei care am fost ieri si nici maine cei care suntem astazi. Ne schimbam, devenim mai buni sau mai putin buni, mai optimisti sau mai tristi si, in functie de fiecare schimbare pe care o traversam, atragem langa noi diferiti oameni.

Ma gandeam ca povestea asta seamana cumva cu felul in care se compune sau se descompune lumina alba. Suntem – sa spunem – lumina alba si ne descompunem in sapte culori. Hm, deci nu sase, sunt sapte culori, dar nu mi se pare atat de importanta diferenta de numar. Sau, altfel spus, avem nevoie de sapte culori pentru a fi lumina alba, pentru a fi, pentru a ne preschimba din multe adunate in UNUL. Avem nevoie de sapte nuante, de sapte prieteni care, in jurul nostru fiind, ne ajuta sa ne compunem si sa ne structuram.

Jocul de-a albastrul

Pornind de la ideea de prieteni-culori,  m-am vazut pe mine acum, iar jocul culorilor mi s-a parut fascinant. Un om intra in viata noastra si altul iese si atunci culoarea noastra se schimba. Facem permanent alegeri. Intre oamenii pe care ii intalnim, intre faptele pe care alegem sau nu sa le facem si ne schimbam, astfel, mereu destinul.

Jocul de-a albastrul

Fiecare om vine aproape de noi, aducand cu sine o culoare. Care se adauga culorii noastre, schimband-o mai mult sau mai putin. Pentru unele culori ne bucuram mai mult, pentru altele mai putin. Unele ne plac, ne fac sa zambim, altele ne tulbura. Albastrul este, astfel, una din culorile pe care sunt fericita sa o intalnesc la oameni. Prietenii care aduc cu sine culoarea albastra sunt printre cei preferati. Pentru ca albastrul aduce aproape marea, aduce cerul nesfarsit sau cerul vazut prin ochiul ferestrei. Albastrul inseamna infinitul si drumurile batute de soare. Pe cerul albastru zboara fluturi si pasari, spre albastru se inalta si ierburile galbene si ierburile rosii care vor sa ajunga la soare. Toate  – si ierburi, si fluturi, si pasari, si oameni – au nevoie de albastru pentru a ajunge la soare. Pentru ca albastru inseamna speranta si drumul si placerea de a strabate drumul pana la capat.

Jocul de-a albastrul

Imi plac oamenii care, in apropierea lor, aduc cu ei culoarea albastra. Alaturi de ei inveti sa mergi cu speranta pe drumul tau – oricare ar fi el – pentru ca ei stiu ca drumul este totul, este VIATA si el nu duce decat inainte. Nu exista drum inapoi. Decat inainte, spre tine, spre culoarea alba.

Jocul de-a albastrul

Ma bucur ca am intalnit, iarasi,  culoarea albastra. Aveam, probabil, multa nevoie de ea. Din nou. In jocul meu personal, al culorilor mele, culoarea marii si a cerului era adusa de prea putini prieteni.

Multumesc pentru albastru, Iunia…Si LA MULTI ANI!!!!

Jocul de-a albastrul

Povestea unui fluturas stralucitor

Este (odata ca niciodata) un fluturas cu aripi stralucitoare. Praful de stele cazuse din belsug in acea seara in care fluturasul a venit pe lume. In noaptea care se strecurase in oras, tacuta, nestiuta de nimeni, venirea fluturasului a urmat rasaritului de luna si de stele. Iar stelele se cerneau ca la inceputul lumii, iar aerul era greu si dens si picurat cu aur. Fluturasul a venit pe lume cu dorul de soare. Luna era acolo, stelele erau acolo, dorul de soare era pretutindeni. 

An tan te

 An tan te…Aripile fluturasului bat aerul puternic si vibrant, zborul lui tinde mereu spre lumina inalta a soarelui. Noaptea este, inca de la inceput, un teritoriu cunoscut si stapanit, iar ziua este permanent de cucerit. Dar pentru el nimic nu este prea greu. Ca intr-o joaca, invata fiecare zbor, fiecare cuvant si fiecare floare. Dar dintre toate florile pamantului, cel mai mult, in drumul lui, fluturasului ii place “sora soarelui”. Sta toropit si cufundat in galbenul inalt si se roteste, o data cu ea, dupa soare.

Ii mai place fluturasului sa ploua si sa treaca ploaia. Si sa iasa, intr-un colt de cer, soarele. Iar peste toata bolta, sa se intinda, misterios si viu, curcubeul. Atat de multe culori ce pot umple aripile si sufletul! Atat de multe povesti si atat de multe zane stau ascunse intre culori! Fluturasul ar vrea sa poata zbura pana sus, sus de tot, ca sa isi poata inmuia usor aripile in lumina…Face zilnic, pentru asta si pentru multe altele, operatii complicate cu cifre, cu cuvinte, cu ape si cu jocuri. Iar intr-o zi va atinge curcubeul. Unele dintre culori si le doreste foarte tare…

An tan te

In acelasi timp, in momentele de liniste si odihna, aripile fluturasului se strang, se aduna, iar sufletul lui toarce ca o pisica. O pisica violet, sub ploaia de stele. Nimeni nu stie ca, uneori, in noptile senine, fluturii se transforma in mate caline, blande, colorate, care torc firul iubirii. Noaptea, mica pisica violet se lipeste de oameni si de lucruri si le spune ca ii iubeste. Ziua, fluturasul este curajos, nazdravan, schimbator, multicolor. Misca nestapanit in jurul lui, valurile de aer si cauta. Drumul spre soare. Ne umple pe toti din jur cu pulbere stralucitoare si face lucrurile sa se intample. Se joaca si canta si zboara. Si nu oboseste niciodata. Doar inainteaza din zi spre noapte, arzand.

An tan te

Totul, si ziua si noaptea, si zborul si linistea, sunt un joc. Sunt pur si simplu. Fluturasul meu ESTE pur si simplu. Si  stie inca sa fie. Iubeste si se joaca. Zboara si nu se explica. Vrea sa stie si sa inteleaga lumina, miscarea, noaptea, stelele, ninsorile, cuvintele, atat de multe lucruri. Vrea repede si asta ii frange, uneori, zborul. Dar numai uneori si pentru putin timp. Pentru ca linistea de noaptea ii reface aripile. Iar drumul si timpul devin iarasi, dimineata, rotunde. Si pline de toate minunile lumii. De toti prietenii si de toate culorile.

Si atunci, pe cercul zilei, se reia zborul si cantecul: 

An tan te

dize mane pe

dize mane compane

an tan te.

Post scriptum

Stiu ca am facut lucrurile in alta ordine decat ar fi trebuit, dar am actionat sub imperiul unui entuziasm greu de stapanit. Sunt fericita de margelele facute de mine, de forma si culoarea pe care a luat-o lutul modelat de mine si atunci am vrut, inainte de toate, sa le vad si sa ti le arat si tie.

Lutul a intrat in viata mea intamplator atunci cand o prietena foarte draga mie mi-a trimis un link despre cum se fac cerceii din lut si despre ce materiale se folosesc. Apoi, totul a inceput ca o activitate pe care sa o facem impreuna, eu si fetele mele. Numai ca de la cercei rotunzi ca luna, am ajuns la margele sferice, rotite si modelate intre palme. Ideea era sa facem noi martisoare pentru doamnele din viata noastra, pentru educatoare, invatatoare si prietene. Am modelat, am pictat ore intregi, cu migala si uitare, am montat si mi-am dat seama ca timpul are o alta curgere si o alta valoare. Mi-am dat seama ca am uitat de mine si de toate care m-au intunecat in ultimul an, am realizat ca valul se ridica de pe suflet si pot vedea lumea senin si frumos. Pot vedea iarasi lumea colorata.

Eu, dupa cum ma vad eu pe mine, sunt un fel de om care produce idei. De foarte putine ori in viata mea am FACUT un lucru, l-am creat. Ca lucru palpabil, material. Cel mult a fost vorba de o hainuta croita, crosetata sau de o mancare gatita. Sau a fost vorba de cateva, foarte rare si vechi portrete. Pasiunea pentru desen, pe care o mosteneste fetita mea cea mica, a fost odata, nici nu mai stiam ca se gaseste pe undeva in sufletul meu. Am redescoperit-o acum si, desi am facut martisoare pentru toata lumea inca nu ma opresc.

Imi place si ma bucur de micul miracol din viata mea, de linistea care se lasa peste mine si peste lume in momentul in care pictez. Si merg mai departe. Ce aduce ziua de maine? Nu stiu. Inca nu stiu. Si nici nu mai sunt asa de agitata. Nu ma mai nelinisteste atat de tare ca alta data. Voi vedea. Un lucru stiu sigur. Cerceii vor fi si ei acolo, in lumea mea de maine. Si pentru asta sunt recunoscatoare.

e cea mai buna zi

In ciuda nenumaratelor incercari de a vorbi in Turcia, m-am hotarat ca azi sa fie cea mai buna zi. Trebuie.

Ziua de nefacut nimic

Nu stiu cum iti suna titlul de mai sus. Dar conteaza ideea…conceptul zilei in care nu faci nimic. Ideea de zi in care nu faci nimic – adica o zi in care nu ai niciun fel de plan, de TREABA, in care te ocupi de tine in ce fel crezi ca iti este cel mai bine atunci – l-am invatat de la o fata din macondo, o foarte draga prietena.

Am avut ieri, ca o ironie tocmai de ziua muncii, o zi in care nu am facut nimic. Am facut adica o multime de lucruri, dar toate au fost lucruri pe care nu le planuisem si care mi-au trecut exact in acel moment prin cap. In primul rand, m-am trezit foarte tarziu, asa cum ma trezeam pe vremea cand eram studenta si ma hotaram sa nu ma duc la cursuri. A fost ca una din acele zile cand sta sa ploua inca de dimineata – asa a si fost ieri, dar nu chiar de la prima ora – si, cu nasul in perna, te hotarasti, pentru ca poti, sa iti iei liber. Faceam asa, uneori, in anii studentiei. Cred ca cunosti foarte bine sentimentul.

Si apoi, da, apoi, acea zi s-a intins parca la nesfarsit, cu muzica, cu filme frumoase si cu clipe de lasat mintea sa plece unde vrea ea. Pe ce campii vrea ea. Iar seara a venit negrabita de nimic, negandita si nebagata de seama. A fost o zi lunga cat pentru cateva luni, o zi care sa imi ajunga pana la urmatoarea zi de nefacut nimic. Desi thegirlfrommacondo spunea ca este bine ca aceasta zi sa se repete macar o data pe luna. Mi-a placut foarte tare – cui nu i-ar place? numai sa ti-o permiti, desi daca vrei, crede-ma, ti-o poti permite – si chiar am reusit sa ma opresc din agitatia mea specifica. Agitatia mea launtrica pentru ca eu sunt o persoana calma si linistita. Care linistesc tulburarea celor din jurul meu. Dar mintea mea si gesturile mele cred ca aveau nevoie de un ragaz. Care a fost. Care a trecut. Dar inca se simte. In cuvinte, in miscari, in actiuni. Toate sunt mai pline, mai linistite, mai calde…Doar avem tot timpul din lume, unde ne grabim?

Scrisoarea de sambata scrisa duminica

Ieri nu am apucat sa scriu nimic. Am avut o multime de lucruri de facut, ca intr-o zi de sambata, care urmeaza dupa o zi de vineri, cu tot cu sentiment de zi de vineri.

Dar trebuie sa scriu despre faptul ca a inceput cursul de inot al fetelor. Si, pentru ca acum merg amandoua si noi trebuie sa mergem amandoi. Avem picioruse de sters, plete de uscat, hainute de tras peste cap si toate, acum, inmultite cu doi. Dar acest curs de inot a fost o mare fericire. Celei mici ii place tare de tot. A fost o incantare sa o vad asa de mica si atat de concentrata si de fericita. Munca de lamurire a durat foarte mult, cred ca de doua luni de zile, discutam zilnic despre cursul de inot. Buburuza este un copil caruia ii place ritmul si rutina, ii place ca lucrurile sa se desfasoare dupa un program prestabilit, nu ii plac surprizele in ritmul ei de viata. Vrea sa stie dinainte ca la pranz doarme, ca dimineata bea aceeasi cana de lapte cu cacao (de aproape patru ani avem acelasi mic dejun, oricat am incerca sa diversificam – chiar daca manaca si altceva, cana cu lapte si cacao trebuie “sa fie desert”), ca acasa o astepta o fustita intinsa pe fotoliu (pentru ca “acasa noastra” se numeste Fairytopia si aici nu poti umbla decat imbracata cu fustita, ca o zana; da, bine, tata este singurul elf de prin imprejurimi si este acceptat), ca in weekend se mananca ceva dulce si tot asa. Spuneam, deci,  ca pregatirea acestui curs are loc de vreo doua luni, pentru ca buburuza cea mica sa se obisnuiasca cu ideea si sa includa inotul in programul ei minutios stabilit. Iar fluturasul roz, adica sora cea mare, a avut in aceasta pregatire cel mai important rol. Cu firea ei coplesitoare si incapatanata nu a acceptat refuzul (eu eram cat pe ce sa zic ca bubu e mica si poate incepe si la toamna) si a prezentat problema in toate aspectele ei incantatoare. Ca este interesant, ca inotul te face mare, te face sirena, ca ele sunt ricky si ema (nu stiu daca stii, dar acestea sunt doua “minunate” sirene) sau ca Bubu este Mica Sirena (sau oricare alta sirena in pielea careia o fetita micuta isi poate dori sa fie), ca nici un pici de trei ani si jumatate nu mai stie asa ceva si astfel Bubu va fi cea mai tare…si asta in fiecare zi, pana cand, razbita de vointa sora-sii sau – tinand cont de reactia ei calma si fericita - convinsa de argumentele acelea ilogice pentru mintea mea de adult (cele cu sirene magice si fermecatoare), Bubulina cea mica a acceptat. Si totul a fost o incantare. S-a balacit fericita pe burtica si pe spate, cu colac, dar mai ales fara, increzatoare si curajoasa. Iar ochii ei isteti si vii, fugeau uneori catre sora cea mare…o vede oare cat de putin mai are si ajunge o sirena adevarata?

Cam asta ar fi de spus despre inot si despre fericirea de a descoperi in copiii mei puterea de a face pasi pentru ca vor sa ajunga undeva, pentru ca si-au propus ceva. La varsta asta poate fi vorba si despre dorinta de a se transforma in sirena. Dar concentrarea din ochii lor mici si fericirea pasilor intermediari pana la visul cel mare, merita tot efortul. Efortul meu de incaltare, imbracare si uscare de plete. Se duce jumatate de zi cu o ora de inot si se duce tot weekendul cu doua cursuri pe saptamana, dar se merita fiecare clipa dusa. Pentru ca la vara, cand sper sa ne intoarcem la Marea Egee, copiii mei vor fi cei mai fericiti. Iar eu, voi mai lua o lectie de inot varatic, asa cum am luat si anul trecut. Eu invat acum de la ele bucuria de a pluti si de a te ascunde printre pestisori si valuri. Si cata bucurie in privirea lor si cata lumina: “Am invatat-o pe mami sa faca pluta!”.