Sarbatori fericite va doresc! Va doresc sa va ninga zapezi curate si pline de promisiunea unor noi inceputuri, va doresc sa vina in prag colindatori veseli si rosii in obraji, va doresc sa fie masa plina, va doresc sa fiti veseli, recunoscatori si fericiti, va doresc sa iubiti si sa va bucurati!
Sarbatori fericite si zile pline, pline de mult si bun din fiecare lucru pe care vi-l doriti!
Colierul pentru Ilinca l-am facut acum ceva vreme, cand ea si-a serbat ziua de nastere. Povestea vine acum, cu intarziere.
Calutul fermecat
Ilinca are pe colierul ei, in primul rand, culorile curcubeului, amestecate, imprastiate, cat sa umple o lume. O lume colorata, de copil de poveste. O lume plina de flori, crescute in pajisti cu iarba inalta, o lume cu mingi colorate si baloane zburatoare, o lume populata de buburuze, fluturi, trandafiri salbatici si motive geometrice. Care dau forma unei lumi in continua miscare si expansiune. Lumea ei, pazita de unicornul magic, se mareste in fiecare zi. Se intinde pe taramurile cunoasterii de sine si de ceilalti.
Calutul fermecat
Pe cararile lumii mari, Ilinca paseste alaturi de unicorn. Ea este printesa pazita de unicorn. In povestile si in picturile medievale, unicornul, fiinta magica si nepamanteana, il reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu. Cel ce apara si insoteste pasii nostri, ai tuturor. Iar pe ai copiilor si ai printeselor-copii in primul rand.
Calutul fermecat
In marea aventura a vietii, prin gradina plina de flori, de culoare, de fluturi, de buburuze, de mare albastra, de ceruri nesfarsite si de atatea necunoscute, prezenta lui, a unicornului, este sigura. Aripile lui, insotind zborurile line ale copiilor, il pot face repede nevazut ochilor straini. Dar el este acolo, vazut si stiut numai de ochii copiilor. Cu unicornul alaturi, copiii cresc curajosi, puternici, generosi. Si plini de iubire. Capabili sa daruiasca atat de multa iubire. Fara de care, noi, cu totii, am fi cu mult mai saraci.
Ilinca, zboara si iubeste…Ssttt!….Nimeni nu stie, dar tu stii….Zborul tau de calut fermecat este mereu insotit de tainicul unicorn!
Am gasit aceasta poezie – daca iti mai amintesti de ea – la inceputul unei carti scrise de o prietena. Cartea se numeste Ce traieste copilul si ce simte mama lui si a iesit de sub tipar la editura TREI. Si aceasta poezie mi-a readus in minte o perioada din viata mea pe care o retraiesc zilnic, de care ma bucur acum mai mult decat atunci cand silabiseam eu:
An tan te Dize mane pe, Dize mane compane, An tan te.De cand am citit-o fac incantatii toata ziua. An tan te…Iar amintirile vin peste mine. Copilaria se revarsa peste mine. Cu cantece, cu fluturi, cu marea de la Mamaia (care credeam ca este mamaia noastra de acasa), cu jocuri de fotbal, cu Tara, tara vrem ostasi, cu sarituri de coarda, cu vita de vie inflorita peste noapte, cu pepeni mari, verzi si zemosi, cu zambetul mamei atat de bun si de drag, cu mandria tatalui meu cand spunea: Ei sunt copiii mei, desi faceam de obicei tot felul de trasnai, cu motorul masinii pe care il recunosteam de la sute de metri, cand se apropia de casa, cu meciurile de volei in fata verandei cu geamuri, de cei cinci lei saptamanali care erau atat de muuuuultti bani, cu inghetata plina de ace de gheata care se vindea in oras in ziua balciului anual si cate si mai cate.
An tan te inseamna toate astea si multe altele. Inseamna ciorapi pana la genunchi, doua cozi legate cu funde, inseamna genunchii pemanent juliti, cartile citite cu sete, inseamna linistea si credinta copilariei depline, inseamna uimirea ca oamenii mari sunt atat de mari si stiu atat de multe lucruri, dorul de acasa si dorinta de a pleca si de a creste. An tan te spun astazi, venind sa se cuibareasca in bratele mele – si fetele mele. Se duc in lumea mai mare sau mai mica a copilariei lor, traiesc, se bucura sau se intristeaza, apoi vin si se cuibaresc, intra in rotundul bratelor ca intr-un fagure.
An tan te… Tu nu lasi sa mi se intample nimic rau – spune buburuza adesea. Ea stie, intuitiv, ca acolo, la adapostul bratelor de ascund toate buburuzele si toti fluturii copilariei. Ca acolo au ramas toate cantecele si toate incantatiile jocului. Pentru ca acolo, in spatele bratelor facute cerc, inima mea a invatat sa fie mare incat se poata odihni in ea nelinisti mari de copil.
An tan te…canta copiii mei, iar cantecul ma face sa zambesc toata, cu ochii, cu gura, cu palmele, si rotunjeste lutul in bile, le coloreaza si le pune sa se insiruie una dupa cealalta.
Colierul fluturasului meu o sa fie gata peste cateva ore. O sa povestesc mai tarziu cum traieste ea An tan te, Dize mane pe, Dize mane compane, An tan te.
Old fashion
Ii plac hainutele cu un aer vechi si feminin, bluze cu gulerase rotunde, rochitele clos punctate de buline colorate, ii plac tunsorile frantuzesti si palariile cu flori, ii plac materialele cu modele elaborate, acoperind fotolii si paturi de lemn batran. Ii plac la fel de mult carourile in culori vii. Umbrelutele albe cu dantele ii dau senzatia unei lumi in care rostul lucrurilor era exact asa cum trebuia sa fie. Unde femeia putea fi exact asa cum este: puternica si in acelasi timp dornica de protectie.
Old fashion
Ii plac fotografiile vechi, funditele la cozi de fetite si papioanele la camasi bine apretate. Jobenul, daca ar aparea de dupa un colt de strada, ar incanta-o peste masura. Ii plac plimbarile la tara, pe carari pierdute printre campuri spuzite de maci, ii plac buchetele din flori de camp, asezate tihnit in cate o vaza micuta in colt de camera. Ii plac orasele si casele vechi, felinarele luminand strazi tacute, ii plac cheile vechi si obiectele indelung mestesugite. Ii plac oamenii care isi pun sufletul in toate lucrurile marunte pe care le ating.
Old fashion
Mangaie cu privirea fiecare lucru, il pretuieste si il aseaza in cate un colt de suflet. Ii place opera si canta cu toata inima in momentele bune si triste ale vietii ei.
Old fashion
Ea vede lumea ca fiind buna si plina de frumusete. Merge prin viata zambind, de parca un secret stiut numai de ea o inveseleste si o lumineaza. Iar secretul sta ascuns in faptul ca ea este de moda veche. Nu merge si nu a mers niciodata in multime. Isi ia timp si isi da voie sa vada totul altfel. Sa priveasca la lucruri si la oameni cu rabdare si cu incredere. Cu bucurie, inainte de toate.
Acum, tarziu, la ora 7 seara, mi-am facut o cafea. Este delicioasa. Am impresia ca ziua nu se va sfarsi niciodata si am un sentiment de bine. Contribuie la acest sentiment faptul ca mi-a revenit, dupa foarte mult timp, sentimentul de vineri – fara nicio legatura cu faptul ca astazi este vineri – si cafeaua aromata si dulce, amestecata cu lapte din belsug, bauta din placerea de a o savura si nu din necesitate.
Acesta cafea de seara seamana cu putinele lucruri pe care le facem pentru ca asa vrem, incalcand conveniente si ritualuri. Beau cafeaua de seara si imi pare ca am obtinut o mare victorie de parca m-as fi luat de piept cu lumea, de parca fac ceva complet interzis. Si este cu atat mai bine.
Asta seara este bine ca sunt, este bine ca vine toamna, este bine ca in jurul meu sunt copiii, este bine si cald in suflet, iar cafeaua miroase a tinuturi indepartate si a soare. Asta seara este bine…
A venit peste mine o zi de vineri. Ma misc incet, am impresia ca altfel clipele s-ar desface in bucatele, ca timpul s-ar rupe. Imi pare ca sfarsitul acesta de saptamana a venit neasteptat. Desi, dupa toate zilele de joi ar trebui sa vina sfarsitul de saptamana. Dar nu mai sunt sigura ca este asa intotdeauna. Pentru ca ar trebui sa vina o data cu ziua de vineri si acel minunat sentiment de vineri. Dar astazi nu il am. Nu gasesc detasarea si linistea care insotesc de obicei zilele de vineri. Cele mai frumoase zile.
Probabil ca, undeva, in nebunia saptamanii care tocmai se duce, s-a consumat toata linistea si tot entuziasmul acestei zile. Dar inca incerc sa descopar intrarea in lumea minunata a sfarsitului de saptamana. Este pe aici, pe undeva. S-ar putea, sper, sa o gasesc intre doua tristeti sau intre doua uitari. Este aici, foarte aproape.
Astazi, dupa foarte mult timp, am fost singura. Singura acasa.
marialetitia
Stiu ca suna banal si seamana cu un titlu de film comercial, dar pentru mine, ziua de astazi a fost un eveniment. Am avut o multime de lucruri de facut, dar ce importanta are? In stilul meu intrerupt, dar organizat in dezorganizarea lui, le-am facut pe toate. Mi se intampla sa incep un lucru, sa ma opresc, ma duc sa fac altceva, ma intorc si iau lucrul ramas neterminat din locul in care am ramas. Si asta, daca intreruperile sunt spontane si dictate de un orar interior, nu ma incurca deloc. Am invatat sa imi imaprt timpul in segmente de timp. Ma gandesc in momentul in care fac ceva, numai la lucrul acela. Imi iese de cele mai multe ori. Ma concentrez foarte bine. Cred ca mi-am format astfel felul de a actiona in urma nenumaratelor intreruperi la care ma supun copiii mei. Atunci cand fac un lucru pentru mine, stiu cand il incep, dar nu stiu cand il termin. Asta pentru ca ele, fetele, au nenumarate cereri, toate foooaaarrrttte importante. Totul este urgent: o muscatura de tantar, o jucarie ratacita, un cuvant neinteles, un personaj nedrept din poveste, o gura de apa si multe altele. M-am obisnuit asa, dar atunci cand sunt singura, ca astazi, fac tot ce am de facut in acest ritm care poate parea haotic din afara, dar totul ajunge la bun sfarsit foarte bine. Fac lucrurile bine in general pentru ca nu imi plac sfarsiturile aiurea. Nu imi plac nici in ceea ce vad in jur, nici in ceea ce fac eu, nici in filme, nicaieri. Imi plac lucrurile bine facute. Imi place sa fie totul cu sens …
Sa reluam: am fost singura pentru ca fetele cucuietele au plecat aseara la mamaie. Sunt in vacanta, iar periplul pana in celalalt colt al orasului este o adevarata aventura. Oricum, dupa parerea buburuzei, mamaia sta in alt oras…chiar in alta tara. Deci, aventura este asigurata.
In aceste conditii minunate este vacanta si pentru mine, o minunata vacanta dupa care, chiar daca dureaza numai trei zile se pare, o sa imi iubesc fetele si mai tare. Mai spuneam eu, undeva, pe aici, ca imi place sa imi fie dor de oameni si sa ii iubesc si mai tare dupa ce ma reintalnesc cu ei. Imi place sa imi fie dor pentru ca asta inseamna ca acei oameni reprezinta ceva pentru mine. Uneori foarte mult. Ca in acest caz….Imi lipsesc agitatia si zumzetul si culorile lor luminoase, dar nu chiar de azi.
Astazi clipele sunt mai lungi, timpul are astazi alta curgere, mai lenta si mai ingaduitoare cu mine, iar casa miroase a paine. Pe masa sta tarta cu prune ca in copilarie, iar toate astea le-am facut din placere. Dintr-o placere olfactiva si vizuala. Primara si pura.
Sunt fericita, e liniste si totul pare atat de simplu. Astazi…
marialetitia
Ma intorc la lucrurile simple. Sau le descopar. Nici nu imi dau seama daca am mai avut vreodata o astfel de stare definitiva. Brusc, toata lumea mea mi s-a parut prea complicata, prea incarcata. Foarte multe din lucrurile fara de care inainte nu as fi putut trai, imi par acum inutile. Mi se pare ca umplu si ocupa spatiul zadarnic.
Am deschis sifonierul si atat de multe haine mi s-au parut straine. Nu erau ale mele? Nu se mai potrivesc deloc cu mine. Nu realizez nici macar daca procesul acesta de simplificare s-a produs treptat sau a avut loc de azi pe maine. Ce stiu este faptul ca azi eram eu cea dintotdeauna si maine nu m-am mai regasit in multe din cele care ma inconjurau. M-am uitat straina la atat de multe lucruri, le-am pus deoparte si le-am dat. Eram eu printre ele? Nu mai cred asta. M-am uitat in oglinda si nu m-am recunoscut. Coafura mi s-a parut fara rost. M-am tuns si inca imi pare prea lung parul meu de doi centimetri.
Am impresia ca atat de multe lucruri ar vrea singure sa plece din lumea mea si nu simt nicio parere de rau. Asa cum nu am simtit nicio parere de rau dupa oameni care au parasit spatiul meu vital. Cred acum ca s-a facut loc cu un scop. Ca spatiul trebuia umplut cu altceva, cu alte lucruri si cu alti oameni. Cu oameni care incep sa apara. Sunt altfel, mai simpli, mai calzi, mai aproape.
Situatiile imi par iarasi simple. Imi pun tot felul de probleme, mi se intampla tot felul de lucruri. Privesc totul cu mult mai multa relaxare. Nu mi se pare nimic foarte grav sau complicat. Nu cred ca este vorba de indiferenta pentru ca nu am fost niciodata un om indiferent, dar s-a lasat peste mine un fel de detasare, parca mintea mi s-a limpezit peste noapte si vad totul in ansamblu. Nu ma mai impiedica detaliile sa inteleg rostul lucrurilor.
Citesc povesti, inventez povesti, ma plimb, alerg, joc jocuri de copii destepti alaturi de buburuza si fluturas, fac tarte cu fructe si placinte si, toate astea, fara sa imi para ca pierd timpul. Din contra, realizez ca l-am castigat. Sufletul mi se imbogateste si se umple si atunci, probabil, trebuie sa mai fac loc in jurul meu. Pentru ca acest suflet nou sau redescoperit trebuie sa aiba loc sa se extinda, sa acopere, sa umple. Spatii libere si deschise.
Cred foarte tare in gandurile care dau viata. M-am convins iarasi zilele astea de puterea pe care o au gandurile noastre, de forta lor miraculoasa. De lumea pe care o putem crea cu ajutorul mintii noastre. Daca mintea noastra ne iubeste. Si daca o putem stapani. Eu stiu sigur ca putem invata sa gandim tot ceea ce dorim sa ni se intample, tot ceea ce vrem sa traim. Pot parea naiva sau pot parea adepta gandirii pozitive (ar zice unii sceptici ca este la moda), dar nu este asa. Nu sunt adepta gandirii pozitive ca moda. Am intalnit multi oameni care proclamau in stanga si in dreapta gandirea pozitiva, dar din comportamentul, frustrarile si rabufnirile lor, intelegeai usor ca totul nu este decat slogan menit sa demonstreze deschidere in gandire si o eruditie capatata din reviste mondene.
Sunt adepta gandirii pur si simplu. Mi se pare foarte important sa realizam ce gandim si sa gandim inainte de toate. Sa ne gandim la ceva pentru ca asa alegem noi. Cei mai multi oameni, din pacate, se lasa ganditi de ganduri. Mi se intampla si mie, bineinteles. Ne lasam ganditi de gandurile altora, de adevarurile impuse de lumea inconjuratoare, de media, nu credem ca putem stabili singuri adevarurile noastre si ca putem iesi din caruselul nebun al obisnuintei de zi cu zi. Dar stiu ca se poate.
Eu, cel putin, dupa ce zile intregi sunt innegurata si nu pot trece dincolo de realitatea lucrurilor care mi se intampla, obosesc si merg mai departe. Ma plictisesc de mine speriata si trista si neincrezatoare si incep sa cred ca totul este posibil. Probabil actioneaza in acele clipe un mecanism aparte al mintii mele, un sistem de aparare care tine minte, mai bine decat mine, ca asa am depasit si altadata neincrederea in ziua de maine. Si atunci, stralucitoare si invincibila, iese la iveala puterea partii nemuritoare din noi. Acea parte care poate vedea dincolo de ziua de azi. Care poate cladi ziua de maine. Si atunci totul capata un sens pe care numai noi il putem vedea. Care pare imposibil pentru oricine altcineva. Pentru ca este cladit din noi, din gandurile noastre, din dorintele noastre ascunse si din tot ceea ce am adunat in suflet de-a lungul vietii.
Imi place sa vad oameni mergand singuri pe un drum vazut numai de ei, pentru ca imi place de mine cand vad limpede drumul. Fiecare om pe care il intalnesc si are in ochi sclipirea visatorului cu ochii deschisi imi da speranta si putere. Acesti oameni sunt ca niste izvoare care revarsa apa in toate albiile demult secate. Gandurile acestor oameni sunt lucruri care raspandesc in jurul lor viata.
Cred in gandurile pe care le putem pune pe hartie, pentru ca apoi sa fim fericiti ca le-am gandit. Gandurile care nu ne dor. Gandurile de care nu ne rusinam, care nu ne coboara. Cred in gandurile care ne dau aripi si care ne duc spre visuri pe care renuntasem de mult sa le mai visam.
Cand reusesc sa controlez haosul care tinde sa se instaleze peste mintea mea, cand ma iubesc suficient ca sa cred ca merit sa fiu cea mai fericita, am grija ce ganduri imi aleg si pun in ele tot entuziasmul si bucuria unui copil. Iar atunci, viata mea incepe sa se schimbe. Foarte repede. Totul devine posibil ca intr-o lume de poveste.
Marialetitia's Blog
Comentarii recente