Am citit de curand un articol vechi aproape de un secol, scris de W. Livingston Larned, una din piesele clasice ale jurnalismului american. Articolul se numeste “Tata uita” si morala lui, inainte de toate si care se aplica atat in cazul copiilor nostri, cat si in cazul celor care ne inconjoara este aceea ca nu trebuie sa criticam, nu trebuie sa condamnam si nu trebuie sa ne plangem. Trebuie sa incercam intotdeauna sa ne punem in locul celorlalti si sa incercam sa le intelegem punctul de vedere si modul in care vad lumea. Asadar….:
“Asculta-ma, fiule: iti vorbesc in timp ce dormi, cu o manuta sub obraz si cu buclele tale blonde si umede adunate pe fruntea plina de sudoare. M-am strecurat singur in camera ta. Acum doar cateva minute, pe cand citeam ziarul in biblioteca, am fost inabusit de remuscari. Am venit langa patul tau cu un profund sentiment al vinei.
Iata la ce ma gandeam, fiule: am fost mereu suparat pe tine, te-am certat pe cand te imbracai pentru scoala pentru ca te-ai sters prea repede cu prosopul pe fata. Te-am condamnat pentru ca nu ti-ai curatat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru ca ai aruncat pe jos cateva din lucrurile tale.
Te-am considerat vinovat si la micul dejun. Varsai bautura, infulecai mancarea, iti puneai coatele pe masa. Iti ungeai painea cu prea mult unt. Si cand te-ai dus la joaca si eu am plecat la slujba, te-ai intors, mi-ai facut cu mana si mi-ai spus: “Pa , tati!”, iar eu m-am incruntat si ti-am raspuns: “Indreapta-ti umerii!”
Apoi a reinceput totul in aceeasi dupa-amiaza. Intorcandu-ma de la serviciu, te-am spionat; stateai in genunchi si te jucai cu bilutele. Sosetele iti erau gaurite. Te-am umilit in fata prietenilor tai aducandu-te cu forta acasa. Sosetele costau bani – si daca ar fi trebuit sa le cumperi, ai fi fost mai atent! Inchipuie-ti, fiule, asa se poarta un tata!
Iti amintesti, mai tarziu, cum eu citeam in biblioteca, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbra de durere in priviri?
Cand mi-am ridicat ochii din hartie, enervat din cauza intreruperii, ai sovait in pragul usii.
“Ce vrei?, m-am rastit.
N-ai spus nimic, dar ai venit in fuga si te-ai aruncat in bratele mele si m-ai sarutat, cu manutele tale mici incolacite in jurul gatului meu cu atata dragoste, pe care Dumnezeu insusi ti-a daruit-o si pe care nici nepasarea n-o putea ucide. Mai apoi ai plecat, tropaind usor pe scari.
Ei bine, fiule, cateva clipe mai tarziu hartia mi-a alunecat din maini si am fost patruns de o groaza cumplita. Ce facuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a cauta nod in papura, de a certa – asta era rasplata pe care o primeai pentru ca erai baiat. Nu ca nu te iubeam; dar ceream prea multe de la anii tai fragezi. Imi stabilisem drept criteriu propria-mi varsta.
Si era atat bunatate, frumusete si adevar in sufletul tau. Micuta ta inima era la fel de desavarsita ca zorii ce invaluie triumfator dealurile domoale. Toate astea se adunasera in impulsul tau de moment de a te nasputi sa ma saruti si sa-mi urezi noapte buna. Nimic altceva nu conteaza in aceasta seara. Am venit la capataiul tau pe intuneric si am ingenunchiat acolo, rusinat!
E o ispasire palida, stiu ca n-ai intelege toate astea daca ti le-as spune cand esti treaz. Dar maine o sa fiu un tatic adevarat! O sa iti fiu prieten de nadejde, voi suferi cot la cot cu tine si voi rade cand razi si tu. O sa imi musc limba inainte sa te cert. O sa repet mereu, ca intr-un ritual: “Nu e decat un pusti – un baietel si nimic mai mult.”
Mi-e teama ca te-am tratat ca pe un barbat. Si, totusi, fiule, acum ca te vad ghemuit si ostenit in patutul tau de copil, imi dau seama ca nu esti decat un copilas. Pana mai ieri te purta mama in brate si iti odihneai capsorul pe umarul ei. Ti-am cerut prea mult,mult prea mult.”
Acesta este articolul “Tata uita” al lui W. Livingston Larned, iar pe mine m-a impresionat si, intr- masura mai mare sau mai mica, in anumite momente, m-am vazut alaturi de copiii mei. M-am vazut in momentele in care, in ciuda a tot ceea ce imi propun, nu am rabdare si vreau ca ele, fetele mele, sa inteleaga pur si simplu. Sa stie….pentru ca – nu-i asa? – sunt foarte mari.
Stiu, de fapt stiu, ca nu sunt mari - nici eu nu sunt mare intotdeauna – si cu toate astea uneori merg prea repede si as vrea ca ele sa alerge dupa mine (nu inteleg nici eu unde ma grabesc si de ce trebuie sa creasca atat de repede). Si atunci cred ca ma uit cumva, nerabdatoare sau fara niciun pic de intelegere la ele. Cu o privire intrebatoare si rece. CRED. Nu stiu sigur, dar banuiesc ca asta este impresia lor pentru ca atunci, desi vin sa imi spuna sau sa ma intrebe ceva, nu mai zic nimic. Iar eu, foarte grabita sau agitata, intreb: “Ce este? Spuneti repede. Eu am treburi FOARTE IMPORTANTE SI BLA, BLA, BLA….” Imi este si greu acum sa ma gandesc la ce mai spun. Si atunci fluturasul cel mare nu spune nimic, TACE, iar buburuza cea mica se uita le mine cu ochii mari si rosteste senin, ca si cum niciodata nu a vrut sa imi spuna altceva: “Te iubesc mami…” Doar, doar voi intelege. Si inteleg, de cele mai multe ori inteleg, dar mi se intampla sa gresesc. Iar scrieri de felul celei pe care tocmai v-am imparatasit-o si voua ma ajuta sa imi amintesc ca zilnic, am parte de dragostea neconditionata a copiilor mei si asta este o binecuvantare. Si imi amintesc ca sunt si pot sa fiu un om mai bun. Imi doresc si va doresc din tot sufletul.
Comentarii recente