Avem timp pentru toate

Spunea Octavian Paler ca avem timp pentru toate. Si-apoi mai spunea ca avem timp pentru toate, numai pentru tandrete nu. Cand vrem sa facem si asta murim. Nu vreau neaparat sa il contrazic pe Maestru. Cel mai des si cu cei mai multi oameni exact asa se intampla. Si noua ni se intampla adeseori. Ni se intampla frecvent sa vrem, sa ne dorim, chiar sa fim buni si generosi si visatori si….nestiind ca trebuie sa ne oprim macar o clipa din drum si SA FIM, uitam. Uitam cat de mult iubim, cat de mult ne-am dorit, cat am visat, uitam gandul cel bun.

Dar exista speranta. Inca mai cred ca avem timp pentru toate. Pentru vise, pentru iubiri de oameni, de locuri, de graiuri. Avem timp pentru cuvinte, pentru simboluri, pentru intelesuri. Pentru graiuri vechi si graiuri noi, pentru dorul de mari si de valuri. Pentru tot ceea ce ne reprezinta pe noi, aici, pentru zborul inalt, pentru Coloana Infinitului.

Cand am facut siragul de margele, l-am gandit pentru Dorina. Pentru tinerete, curaj, speranta, iubire si noroc. Toate acestea, Dorina are timp sa le traiasca in greaca. De fapt, Dorina le traieste – pe toate – in cateva graiuri ale pamantului. Are timp pentru toate acestea, pentru Octavian Paler, pentru muzica, pentru carti, pentru flori, pentru fotografie. Si din cand in cand cheama la ea valurile. Valurile marilor verzi si ale marilor rosii. Nu stiti care sunt aceste mari? Sunt marile sperantei si marile pasiunii. Si ale credintei in frumusetea zilei de azi in care toate lucrurile incap si in care toate sunt posibile.

In timpul Dorinei mai incap doua fete cu codite, care o iubesc foarte tare. Una este verde si cealalta rosie. Acum cred ca stiti de ce. Mai incap linii drepte si linii curbe pentru ca timpul nu curge intotdeauna la fel. Dar ea stie sa il modeleze astfel incat sa-i ajunga. Si sa infloreasca. Timpul sa infloreasca. De bucuria tandretei care a apucat sa fie traita. De bucuria atator sunete din care este compusa viata ei. De bucuria florilor si a albelor ninsori care cad in gradinile sufletului ei.

Timpul ei este un timp arhaic. Este un timp in care se poate risipi si se poate regasi, totodata. Este un TIMP in care are timp pentru toate.

Intoarcerea

Ne cautam arareori. Pe noi, cei care suntem. Nu avem timp nici macar sa ne gandim la asta foarte des. Ne-am obisnuit pana si noi cu ceea ce parem sa fim.  Si totusi, uneori, ni se face dor si ne intoarcem  la noi insine. La ceea ce am fost la inceputuri, la copilarie si inocenta. Gasim in noi albul, purul, imaculatul.

Your soul

In acelasi timp. ramanem conectati la ceea ce suntem acum, la ceea ce am adunat in anii ce au trecut peste noi. Astfel,  in inocenta de inceput rasar pe alocuri flori negre, mici, ratacite si stinghere. Ele sunt acolo. Sunt cele care, prin contrast cu albul, cu inceputul, cu inocenta, ne fac sa vedem mai bine ceea ce suntem. Intre florile negre se intind gratioase caile vietii noastre. Argintii. Ca luminate de razele lunii. Asemeni cararilor prin zapada.

Your soul

 

Suntem zapada de la inceput, suntem calea rotita, scrisa, intiparita in privirile si in zambetele noastre si suntem micutele flori negre pe care le purtam in suflete. Suntem cu totii si alb si negru. Legate intre ele cu argint.

Your soul

Sentimentul de luni

Am scris mai demult un post care se numea “Sentimentul de vineri”. Am uneori acest sentiemnt de vineri, spuneam atunci si spun si acum ca, pentru a ma simti ca intr-o minunata zi de vienri, nu trebuie neaparat sa fie vineri. Sentimentul poate exista oricand si oricum. Dar azi, dupa trei saptamani cu zile de luni extrem de grele si de nauce , am decis ca exista si un sentiment de luni.

Stiu ca fiecare zi e unica si ca trebuie traita cu forta si bucurie si recunostiinta. Dar unele din ele, in mod sigur, sunt zile de luni. Sunt asa cum stim cu totii ca sunt zilele de luni. Am fost sau am vrut sa fiu o persoana organizata. Mi-am facut de cu seara lista de lucruri care TREBUIESC obligatoriu facute. Dar dimineata a inceput nefiresc, cu oboseala si greu, cu lipsa de initiativa, cu lipsa de concentrare, cu chef de ramas in pat si cu teama de a deschide agenda cu lucruri de facut.

“E luuuuniii!”, ma gandeam cu greu, in timp ce ma plimbam de-a lungul si de-a latul bucatariei cu cana de cafea in mana. Nu puteam deloc - si acest lucru s-a intamplat o buna bucata de vreme - sa desprind lista cu lucruri de facut de prezenta irevocabila a zilei de luni. Si, sincera sa fiu, ziua de luni nu are nicio vina. Exista, cel putin pentru mine, zile de sfarsit de saptamana mai pline si mai bezmetice decat zilele de luni. Dar cliseul exista si sentimentul s-a instalat deja.

S-a intamplat deci sa fie o zi de luni, traita din plin si deplin cu tot cu sentimentul ei de luni, de la inceput si pana la sfarsit. Cu exceptia catorva ore dinainte de pranz pe care o foarte draga prietena le-a mutat firesc si fara ostentatie spre sentimentul de vineri. In rest, timpul s-a scurs repede, putine au fost duse la bun sfarsit, lista s-a mutat pe marti, miercuri si joi, iar eu m-am ales cu cele cateva ore de pana in pranz, cu incercari multe, greoaie si repetate de a tine lucrurile sub control, dar…am ajuns la concluzia ca luni lucrurile au vointa lor. Nu putem decat sa trecem prin zilele de luni – oricare ar fi ele – lasand lucrurile sa se intample, sa isi manifeste vointa, sa tindem spre sentimentul de vineri, sa facem ce ne place, iar ceea ce trebuie facut sa incercam sa aducem spre limita de minima rezistenta.

Ziua de luni se duce incet, cu tot cu sentimentul ei ciudat. O parte din lucrurile DE FACUT sunt facute, bataile inimii s-au domolit putin, iar fluturasul si buburuza dorm de mult. Se face liniste in jurul meu si … sentimentul de luni se duce usor intr-un colt al sufletului.

Post scriptum

Stiu ca am facut lucrurile in alta ordine decat ar fi trebuit, dar am actionat sub imperiul unui entuziasm greu de stapanit. Sunt fericita de margelele facute de mine, de forma si culoarea pe care a luat-o lutul modelat de mine si atunci am vrut, inainte de toate, sa le vad si sa ti le arat si tie.

Lutul a intrat in viata mea intamplator atunci cand o prietena foarte draga mie mi-a trimis un link despre cum se fac cerceii din lut si despre ce materiale se folosesc. Apoi, totul a inceput ca o activitate pe care sa o facem impreuna, eu si fetele mele. Numai ca de la cercei rotunzi ca luna, am ajuns la margele sferice, rotite si modelate intre palme. Ideea era sa facem noi martisoare pentru doamnele din viata noastra, pentru educatoare, invatatoare si prietene. Am modelat, am pictat ore intregi, cu migala si uitare, am montat si mi-am dat seama ca timpul are o alta curgere si o alta valoare. Mi-am dat seama ca am uitat de mine si de toate care m-au intunecat in ultimul an, am realizat ca valul se ridica de pe suflet si pot vedea lumea senin si frumos. Pot vedea iarasi lumea colorata.

Eu, dupa cum ma vad eu pe mine, sunt un fel de om care produce idei. De foarte putine ori in viata mea am FACUT un lucru, l-am creat. Ca lucru palpabil, material. Cel mult a fost vorba de o hainuta croita, crosetata sau de o mancare gatita. Sau a fost vorba de cateva, foarte rare si vechi portrete. Pasiunea pentru desen, pe care o mosteneste fetita mea cea mica, a fost odata, nici nu mai stiam ca se gaseste pe undeva in sufletul meu. Am redescoperit-o acum si, desi am facut martisoare pentru toata lumea inca nu ma opresc.

Imi place si ma bucur de micul miracol din viata mea, de linistea care se lasa peste mine si peste lume in momentul in care pictez. Si merg mai departe. Ce aduce ziua de maine? Nu stiu. Inca nu stiu. Si nici nu mai sunt asa de agitata. Nu ma mai nelinisteste atat de tare ca alta data. Voi vedea. Un lucru stiu sigur. Cerceii vor fi si ei acolo, in lumea mea de maine. Si pentru asta sunt recunoscatoare.

Sfarsit sau inceput?

Fara sa vreau, intrebarile se aduna in jurul meu. danseaza hore nebune si fara oprire. Nu stiu unde m-as putea ascunde, asa cum habar nu am unde le-as putea trimite si nici cine le-ar putea raspunde. Mi-ar conveni de minune ideea de a avea pe cineva caruia sa i le trimit pe toate. Dar, deocamdata, se pare ca eu trebuie sa le raspund tuturor. Sunt fiinte vii aceste intrebari care asteapta raspuns. Se rotesc, striga, soptesc, cer, vor, nu pleaca si astepta raspunsuri. Ce am terminat, ce urmeaza sa incep? Ce e bun si ce e rau, ce am facut si fac bine, cat si cum pot iubi, ce viitor se intinde in fata mea? Cum construiesc viitorul, ce lumini si ce intuneric primesc in viata mea, ce prieteni am castigat si ce prieteni am pierdut? Ce prieteni reusesc sa pastrez? M-am schimbat, m-am imbogatit sau sufletul imi este mai sarac? Se termina ceva sau incepe o lume? Sper din tot sufletul ca la sfarsitul nenumaratelor raspunsuri pe care va trebui sa le dau, sa mi le dau, sa stiu ce trebuie sa se sfarseasca si ce trebuie sa meraga mai departe. Ce s-a nascut si ce a murit in mine. Ce trebuie sa ramana in urma si ce trebuie sa duc mai departe. Si sper sa fac alegerile bune si datatoare de viata…

Mirare

Ma mira foarte tare

acest sentiment de tristete ce traieste in mine

si nu inteleg
de ce mi se scutura praful de stele de pe aripi

si ratacesc ca un fluture bolnav

in jurul unui soare inselator…

de ce ma dor corzile sufletului

atat de tare

de parca m-ar arde?

ce intuneric

imi fura lumina

pe care mi-o daruieste soarele de dimineata?

unde dispare bucuria

pe care o inteleg cu mintea

si pe care ar trebui sa o traiesc?

am toate motivele

am milioane de motive si atat de multi oameni

am in jurul meu,
atat de multa iubire

si totusi

pe unde se scurge spre mine durerea?

unde se ascunde bucuria clipei si rasul, atat de firescul si binecuvantatul ras…

Cafeaua de seara

Acum, tarziu, la ora 7 seara, mi-am facut o cafea. Este delicioasa. Am impresia ca ziua nu se va sfarsi niciodata si am un sentiment de bine. Contribuie la acest sentiment faptul ca mi-a revenit, dupa foarte mult timp, sentimentul de vineri – fara nicio legatura cu faptul ca astazi este vineri – si cafeaua aromata si dulce, amestecata cu lapte din belsug, bauta din placerea de a o savura si nu din necesitate.

Acesta cafea de seara seamana cu putinele lucruri pe care le facem pentru ca asa vrem, incalcand conveniente si ritualuri. Beau cafeaua de seara si imi pare ca am obtinut o mare victorie de parca m-as fi luat de piept cu lumea, de parca fac ceva complet interzis. Si este cu atat mai bine.

Asta seara este bine ca sunt, este bine ca vine toamna, este bine ca in jurul meu sunt copiii, este bine si cald in suflet, iar cafeaua miroase a tinuturi indepartate si a soare. Asta seara este bine…

e cea mai buna zi

In ciuda nenumaratelor incercari de a vorbi in Turcia, m-am hotarat ca azi sa fie cea mai buna zi. Trebuie.

Apa

marialetitia

Astazi am descoperit un adevar

Il stiam din carti

Il invatasem la scoala, dar

astazi l-am vazut iesind din pielea mea

apa

tasneste suvoaie din mine

ma uit la iubitul meu

Ah, si el contine apa

si in el statea ascuns elementul primordial…

in zile ca asta

cand soarele a patruns prin piele, pana in suflet, pana in celule,

ne ies originile afara

ne ies prin piele

se aduna in picaturi

in broboane - ar spune bunica - de sudoare

se aduna si curg

pentru a forma iarasi

oceanul din care ne-an nascut cu totii.

marialetitia

Insula de marmura si de smarald

Saptamana viitoare plec in Thassos, dar imi pare ca deja am plecat. Incerc sa fiu prezenta in tot ceea ce fac, dar cand vad fluturasul si buburuza adunand jucarii si le aud facand planuri, imi este, sincer, putin cam greu. Aripile lor de gaze vorbitoare se agita si flutura vesele si nerabdatoare, iar sufletul meu zboara o data cu ele. Iubesc aceasta insula de marmura si de smarald pentru ca este locul unde eu, pentru prima data, am reusit sa ma desprind de tot si sa fiu eu, in clipa prezenta. Am trait acolo fiecare clipa la intensitatea ei maxima, la intensitatea ei prezenta, fara sa mai existe trecut si fara sa existe viitor. M-am gandit ca poate, odata, demult, am trait acolo si am fost foarte fericita.

marialetitia

Dar sa incep cu inceputul. Insula Thassos este insula cea mai nordica a Greciei. Mergand spre Keramoti pentru a trece cu feribotul pana la insula, nu am intrat pe autostrada, ci am coborat pana la mare prin Tracia. Noi si prietenii nostri, singuri pe un drum de munte. Niste munti ciudati si uscati si plini de turme de capre. Cu maslini risipiti din loc in loc. Cu bondari mari si galagiosi care se iveau de nu se stie unde. Cu femei bogumile care se intorceau pe inserat de la munca. Imbracate in alb si cu capetele acoperite cu basmale albe.

marialetitia

Mi s-a parut o lume colpesita de soare, de liniste si de tacere. M-am bucurat ca am putut vedea o Grecie pe care nu as fi vazut-o de pe autostrada.

marialetitia

Ajunsi la capatului uscatului, am asteptat impreuna cu o multime de alti oameni feribotul. Dar asteptarea ni s-a parut normala, iar vederea marii ne-a linistit. Eram acolo. Pana la casuta noastra de pe plaja nu mai erau decat cateva zeci de minute, marea, cateva cariere de marmura si un drum circular. Mai nimic, pe langa cat fusese. Imi parea ca nici nu vreau sa ajung chiar atat de repede. Parca as fi stiut unde merg, mai fusesem acolo si imi placea sa-mi fie dor. Inca putin.  

marialetitia

Iar asteptarea a fost pe masura. Stiam. Am iubit in Thassos pentru prima data marea. Inainte de Thassos, sa merg la mare, era pentru mine un chin si o datorie. Trebuia sa merg pentru copiii mei, iar eu stateam mereu cu gandul muntelui care ma astepta. Dar aici am avut si munte si mare. Probabil ca prezenta atotstapanitoare a muntelui, mi-a dat liniste. M-a facut sa iubesc apele verzi ale Marii Egee, care scalda cald si limpede muntele de marmura. Apele de smarald, la poalele muntelui de marmura…

marialetitia

Am vazut in Thassos, pentru prima data, rasaritul soarelui. Rasare din mare…Si asta s-a intamplat pur si simplu. Nu mi-am pus ceasul sa sune, nu am stat treaza, nu mi-am propus. Pur si simplu, intr-o dimineata foarte devreme, m-am trezit. Am deschis ochii si am stiut de ce m-am trezit. Sosise timpul sa vad soarele cum iese din mare. De dincolo de ceata rosiatica de deasupra marii. Mi-am luat aparatul de fotografiat si m-am asezat pe zidul din fata casutei noastre. Primele raze ale soarelui inroseau deja orizontul, iar luna cea mare si alba stapanea jumatatea dreapta a cerului. Luna si soarele impreuna pe cer, luna palida si clara, iar soarele rosu si puternic.

Am fost mai fericita ca niciodata. M-am simtit stapana acelui rasarit. De parca soarele rasarise numai pentru mine. Plec iarasi la muntele de marmura si la apele de smarald si sper sa regasesc linistea si bucuria si sentimentul ca am mai fost acolo, intr-o casa alba de la marginea marii, si intr-o alta viata…