Buburuza curcubeu

Stiai ca buburuzele implinesc cateodata cinci ani? Cateodata - o singura data. E o varsta magica pentru ele, muuuuuuuult asteptata si mult numarata. Buburuza mea, cel putin, a numarat toate zilele care ii mai ramasesera de cateva luni incoace, pana se va face mare. Nu stiu ce credea ea ca se va intampla in ziua aceea cu cinci ani, dar e clar ca ceva urma sa se intample.

Buburuza curcubeu

Inainte de minunata varsta a fost insa o perioada plina de intrebari si de dezvaluiri. Nu ma asteptam sa o luam de la capat cu atatea “de ce-uri?”. Numai ca acum intrebarile asteptau raspunsuri mai clare, mai tehnice si erau urmate de altele nenumarate, care, recunosc, reuseau adesea sa ma incurce. Sa iti spun si de ce. Pentru ca buburuza mea s-a hotarat - nu stiu sigur daca asta i se intampla oricarei buburuze – sa se faca astronaut si pentru asta trebuie sa stie totul despre Soare, Pamanat, galaxii, universuri (sustine cu tarie ca sunt mai multe?!), miscari de rotatie si revolutie, Luna, planete si toate stelele din lume.

Buburuza curcubeu

Toate astea, pe langa multe alte vechi preocupari, cum ar fi curcubeul – cea mai mare iubire, culori, muzica, ingeri, ani, vieti, prietenii, relatii si tot asa. Toate mecanimele mici si complicate ale lucrurilor o intereseaza si atunci se intereseaza.

Buburuza curcubeu

S-a hotarat, deci, sa zboare pana la soare si inapoi. Neaparat si inapoi pentru ca, cu toate ca vrea sa faca astronaut, ea vrea sa se intoarca la mama. Ea va sta cu mama. Razi? Nu iti vine sa crezi? Toate buburuzele, chiar si fluturasii de CINCI ani declara ca vor sta vesnic cu mama. Incolo, pe la sapte ani se mai schimba lucrurile. Oricum, e sigur ca va veni sa imi povesteasca. Ce a vazut la Soare.

Buburuza curcubeu

Va veni oricum aurita si poleita pe toate aripioarele si pe toate picioarele ei de buburuza. Si cred ca in zborul acesta indraznet si mare buburuza va lua pe rand, toate culorile curcubeului. Pentru ca va trece prin toate incercarile vietii ei. Pentru ca drumul ei prin viata va fi zborul acesta spre Soare.

Puii blonzi

Flturasul si buburuza sunt plecate la tara, undeva langa Slobozia, impreuna cu mamaie Mia. Le-am dus acolo ca sa le fie mai racoare si mai bine pentru ca in Bucuresti nu mai stiam unde sa ne ascundem de caldura. Nu am prea nimerit-o cu caldura saptamana asta, dar nu-i bai…Oricum acolo ele au foarte multe altele de vazut si de invatat. De exemplu….Vorbesc cu buburuza la telefon si imi povesteste fooaarteeeeeeee incantata ca o vecina le-a adus doi pui de gaina. Sa se joace cu ei.

- Si cum sunt puii? intreb eu curioasa, convinsa ca au impresionat-o intr-un mod la care nu m-as fi gandit, in mod sigur.

 - Mami, unul este miiiic de tot si blond, blond, iar celalalt este negru cu maro si restul blond!

Sincer,am ramas fara cuvinte. Abia astept sa merg sa vad si eu minunatiile de pui blonzi de care se bucura de cateva zile fluturasul si buburuza mea, blonde si ele, de altfel.

Sursa: http://photo.ersonline.info

One mother’s life

Am incercat sa surprind pe o bratara si doi cercei viata unei mame. Viata ei, cu bune si cu mai putin bune. Am pus aici, pe cateva bilute de lut si marea si florile si stelele si ingerii. Ingerii noptilor si zilelor tuturor mamelor. Sunt ingerii ei-copii si sunt si ingerii din cer, toti ingerii de care ea are nevoie pentru a merge mai departe pe drumul drept, alaturi de copiii ei.

mother's life

Am desenat pe margele fluturasi si buburuze, si asta pentru ca  oricare mama are in casa ei fie aripi mari si indraznete, fie aripi micute, ascunse si picurate cu pulbere de stele. Pe una din margele am pictat un trifoi cu patru foi, o frunza plina de norocul de a fi mama, iar pe o alta am pictat o fereastra prin care mama le arata lumea copiilor ei. Fiecare dintre noi vedem lumea printr-o fereastra mai mare sau mai mica, mai curata sau mai putin clara. Fiecare mama spera ca fereastra ei sa fie plina de lumina si de cer. Mai sunt undeva, desirate pe una din margele, doua gheme. Din ele curge lin firul vietii. 

Pe o alta margea, un soare violet lumineaza calea copiilor din poveste. Iar soarele se afla destul de departe de gratiile ce pun limite fiecaruia dintre noi. Iar mai departe povestea continua cu inimi, unele in altele, amestecate, cunoscandu-se atat de bine. Pe margeaua de sfarsit de poveste este declaratia de dragoste a mamei catre copiii ei. Ea spune ca este si spera sa fie dragoste. Invata asta in fiecare zi de la ei.

Mother's life

Because “she speak childish…”

Prima scrisoare pentru parinti

Am citit de curand un articol vechi aproape de un secol, scris de W. Livingston Larned, una din piesele clasice ale jurnalismului american. Articolul se numeste “Tata uita” si morala lui, inainte de toate si care se aplica atat in cazul copiilor nostri, cat si in cazul celor care ne inconjoara este aceea ca nu trebuie sa criticam, nu trebuie sa condamnam si nu trebuie sa ne plangem. Trebuie sa incercam intotdeauna sa ne punem in locul celorlalti si sa incercam sa le intelegem punctul de vedere si modul in care vad lumea. Asadar….:

“Asculta-ma, fiule:  iti vorbesc in timp ce dormi, cu o manuta sub obraz si cu buclele tale blonde si umede adunate pe fruntea plina de sudoare. M-am strecurat singur in camera ta. Acum doar cateva minute, pe cand citeam ziarul in biblioteca, am fost inabusit de remuscari. Am venit langa patul tau cu un profund sentiment al vinei.

Iata la ce ma gandeam, fiule: am fost mereu suparat pe tine, te-am certat pe cand te imbracai pentru scoala pentru ca te-ai sters prea repede cu prosopul pe fata. Te-am condamnat pentru ca nu ti-ai curatat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru ca ai aruncat pe jos cateva din lucrurile tale.

Te-am considerat vinovat si la micul dejun. Varsai bautura, infulecai mancarea, iti puneai coatele pe masa. Iti ungeai painea cu prea mult unt. Si cand te-ai dus la joaca si eu am plecat la slujba, te-ai intors, mi-ai facut cu mana si mi-ai spus:  “Pa , tati!”, iar eu m-am incruntat si ti-am raspuns: “Indreapta-ti umerii!”

Apoi a reinceput totul in aceeasi dupa-amiaza. Intorcandu-ma de la serviciu, te-am spionat; stateai in genunchi si te jucai cu bilutele. Sosetele iti erau gaurite. Te-am umilit in fata prietenilor tai aducandu-te cu forta acasa. Sosetele costau bani – si daca ar fi trebuit sa le cumperi, ai fi fost mai atent! Inchipuie-ti, fiule, asa se poarta un tata!

Iti amintesti, mai tarziu, cum eu citeam in biblioteca, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbra de durere in priviri?

Cand mi-am ridicat ochii din hartie, enervat din cauza intreruperii, ai sovait in pragul usii.

“Ce vrei?, m-am rastit.

N-ai spus nimic, dar ai venit in fuga si te-ai aruncat in bratele mele si m-ai sarutat, cu manutele tale mici incolacite in jurul gatului meu cu atata dragoste, pe care Dumnezeu insusi ti-a daruit-o si pe care nici nepasarea n-o putea ucide. Mai apoi ai plecat, tropaind usor pe scari.

Ei bine, fiule, cateva clipe mai tarziu hartia mi-a alunecat din maini si am fost patruns de o groaza cumplita. Ce facuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a cauta nod in papura, de a certa – asta era rasplata pe care o primeai pentru ca erai baiat. Nu ca nu te iubeam; dar ceream prea multe de la anii tai fragezi. Imi stabilisem drept criteriu propria-mi varsta.

Si era atat bunatate, frumusete si adevar in sufletul tau. Micuta ta inima era la fel de desavarsita ca zorii ce invaluie triumfator dealurile domoale. Toate astea se adunasera in impulsul tau de moment de a te nasputi sa ma saruti si sa-mi urezi noapte buna. Nimic altceva nu conteaza in aceasta seara. Am venit la capataiul tau pe intuneric si am ingenunchiat acolo, rusinat!

E o ispasire palida, stiu ca n-ai intelege toate astea daca ti le-as spune cand esti treaz. Dar maine o sa fiu un tatic adevarat! O sa iti fiu prieten de nadejde, voi suferi cot la cot cu tine si voi rade cand razi si tu. O sa imi musc limba inainte sa te cert. O sa repet mereu, ca intr-un ritual: “Nu e decat un pusti – un baietel si nimic mai mult.”

Mi-e teama ca te-am tratat ca pe un barbat. Si, totusi, fiule, acum ca te vad ghemuit si ostenit in patutul tau de copil, imi dau seama ca nu esti decat un copilas. Pana mai ieri te purta mama in brate si iti odihneai capsorul pe umarul ei. Ti-am cerut prea mult,mult prea mult.”

Acesta este articolul “Tata uita” al lui W. Livingston Larned, iar pe mine m-a impresionat si, intr- masura mai mare sau mai mica, in anumite momente, m-am vazut alaturi de copiii mei. M-am vazut in momentele in care, in ciuda a tot ceea ce imi propun, nu am rabdare si vreau ca ele, fetele mele, sa inteleaga pur si simplu. Sa stie….pentru ca – nu-i asa? – sunt foarte mari.

Stiu, de fapt stiu, ca nu sunt mari - nici eu nu sunt mare intotdeauna – si cu toate astea uneori merg prea repede si as vrea ca ele sa alerge dupa mine (nu inteleg nici eu unde ma grabesc si de ce trebuie sa creasca atat de repede). Si atunci cred ca ma uit cumva, nerabdatoare sau fara niciun pic de intelegere la ele. Cu o privire intrebatoare si rece. CRED. Nu stiu sigur, dar banuiesc ca asta este impresia lor pentru ca atunci, desi vin sa imi spuna  sau sa ma intrebe ceva, nu mai zic nimic. Iar eu, foarte grabita sau agitata, intreb: “Ce este? Spuneti repede. Eu am treburi FOARTE IMPORTANTE SI BLA,  BLA, BLA….” Imi este si greu acum sa ma gandesc la ce mai spun. Si atunci fluturasul cel mare nu spune nimic, TACE, iar buburuza cea mica se uita le mine cu ochii mari si rosteste senin, ca si cum niciodata nu a vrut sa imi spuna altceva: “Te iubesc mami…” Doar, doar voi intelege. Si inteleg, de cele mai multe ori inteleg, dar mi se intampla sa gresesc. Iar scrieri de felul celei pe care tocmai v-am imparatasit-o si voua ma ajuta sa imi amintesc ca zilnic, am parte de dragostea neconditionata a copiilor mei si asta este o binecuvantare. Si imi amintesc ca sunt si pot sa fiu un om mai bun. Imi doresc si va doresc din tot sufletul.

Ma face fericita…

Intr-o seara, m-am dus cu fetele, cu niste prieteni si cu bunica tuturor copiilor (este de fapt mama prietenului nostru si bunica adoptata a tuturor copiilor din grup) sa ne plimbam. Eu si buburuza o luasem inaintea tuturor si mergeam povestind tot felul de lucruri, care mai de care mai minunate si mai neintalnite. Se crease intre noi o atmosfera de povesti si de complicitate simpla si dulce. Sunt esentiale – din punctul meu de vedere – aceste momente de complicitate aparte cu copiii tai. Iti dau si tie si le da si lor un sentiment de siguranta, de intelegere, de apartenenta la o lume plina de iubire si de oameni dragi. Si ca sa inteleg mai pe deplin acest sentiment, si ca sa mi se confirme toate credintele, si ca sa mai repetam si datile viitoare astfel de clipe, buburuza spune (cuvinte neasteptate pentru un copil de patru ani si pe care nu stiu daca le-a auzit exact asa intr-un oarecare alt context):
– Mami, ma face fericita aceasta plimbare cu tine….
Iar eu am ramas fara cuvinte si un sentiment de bine mi-a inmuiat genunchii, iar fluturii emotiei au tresarit in stomac. Eram, la randul meu, fericita si am stiut ca sunt pe calea cea buna. Incet, dar sigur, fericirea copiilor mei se cladeste, sentimentul de fericire va fi oricand prezent in inima lor si vor stii, negresit, sa-l caute si sa-l traiasca…

Fluturasul si buburuza

Fluturasul si-a luat zborul. Nu are decat 8 ani, dar invata sa zboare la inaltimi foarte mari. Astazi de dimineata, foarte devreme, a plecat pentru prima oara, singura, de acasa.  Atunci cand s-a anuntat tabara in Turcia, acum vreo 6 luni, a venit acasa foarte entuziasmata si a spus ca vrea sa mearga. Iar mie, ca unei mame care vrea sa isi lase copiii sa zboare, mi s-a parut o idee buna. Si am zis ca poate sa mearga. Si alegerea mi s-a parut in continuare buna. Numai ca de o saptamana, inima a inceput sa mi se micsoreze, iar sufletul s-a ascuns sub toate cuvintele si jocurile posibile. Refuzam, pur si simplu, sa ma gandesc ca fluturasul meu va zbura pentru prima data mai departe de raza mea vizuala. Mai departe de un sfert de ora de drum. Incerc din rasputeri sa ma linistesc, sa imi spun ca ea se va descurca. Si se va descurca, sunt sigura. Pentru ca are aripi mari si stralucitoare, pentru ca are putere si are vointa. Pentru ca este minunata si este “mare”.

Am analizat toata saptamana care a trecut gandurile si sentimentele care imi strabateau mintea si sufletul. Multe si contradictorii. Si mi-am dat seama ca teama mea de om mare se amesteca, fara voie, cu o mare doza de egoism. Iar asta m-a linistit. M-a linistit pentru ca atunci am inteles ca nu sunt obiectiva cand mi se face teama. Nu sunt obiectiva pentru ca, in egoismul meu,  vreau sa imi tin copilul langa mine, ma gandesc ca ea este a mea. Si atunci am lasat-o sa plece, convinsa ca are tot ce ii trebuie sa se inalte si sa se departeze… Imi lipseste uneori altruismul si am tendinta de a-mi tine copiii pe aproape. Laga mine. Am norocul ca ma scutur la timp. Ca pot vedea limpede, ca ma pot vedea limpede. Pe mine si pe copiii mei. Si tocmai pentru ca ii iubesc ii voi lasa sa zboare. Inalt si zgomotos, cu sbulber de frunze si de pulbere de aur – ca fluturasul, sau lin si delicat – ca buburuza. Si ma voi bucura mereu de zborul lor, iar inima mi se va rupe de fiecare data. Vor pleca de fiecare data cu o parte din mine, dar asta nu poate decat sa ma bucure, pana la urma. Nu vor fi singure niciodata, iar eu voi calatori mai mult decat pot sa o fac de una singura.

Zburati fluturasi si buburuze! Lumea e toata a voastra!!

Fii mai atenta!

De cate ori nu sesizez lucrurile evidente ochilor de copii, buburuza ma taxeaza: Mami, fii mai atenta!. Adica nu sesizez ca ea a crescut foooaaarrrte mult, ca ii plac mai mult fructele si mai putin legumele, ca a cerut o placinta “mareata”, ca papusa are aripi si deci poate zbura, ca are foarte multi prieteni, ca “a dat de necaz” (ce-o mai fi insemnand si asta in minea ei?), ca turnul din piese de lego sta sa se darame, ca bretonul nu este tocmai drespt, ca parul tuns cu foarfeca si aruncat dupa fotoliu (chiar de ea insasi) creste ca parul Ilenei Cosanzene si multe alte lucruri foarte limpezi.

Asa ca am capatat bunul obicei ca si atunci cand ma surprind singura pierzand din vedere fapte si lucruri foarte simple sa ma trag singura de urechi cu un “fii mai atenta”, spus la modul foarte serios, dar inmuiat intr-un strop de calda si dulce autoironie. Sunt acum mai intelegatoare si mai atenta cu mine pentru ca dau lucrurilor importanta pe care o dau ochii copiilor mei. Si atunci trebuie sa fii atent, dar nu se sfarseste pamantul. Totul se poate corecta dupa ce ai fost suficient de atent si ti-ai indreptat greseala.

Si ai vazut limpede ca e posibil ca sirenele sa existe, printesele sa fie inaripate, calutii sa vorbeasca, si multe altele cate se pot intampla in jurul tau…

Sufletul patratel

Stiai ca sufletul este patratel? De fapt, nu vreau sa generalizez, nu vreau nici sa intelegi gresit, dar unele suflete de copii sunt patratele. Sufletul tau poate fi cu sase colturi sau poate fi rotund. Tu stii…

marialetitia

M-am gandit daca buburuzele stiu sau se pricep la forma sufletului si cred ca da. Cred ca au dreptate. Sufletul are atat de multe colturi cati oameni incap cu adevarat in el. Sufletul copiilor, in care incape lumea cea mare poate avea forma patrata. Daca ei, in tot ceea ce stiu, se raporteaza la ei insisi si la inca trei cele mai importante persoane din viata lor, sufletul ia forme regulate si stabile. Ei sunt patrate stabile, sufletul lor nu poate fi altfel.

marialetitia

Omuletii buburuza sau fluture sunt cei care cunosc cel mai bine rostul lumii si al sentimentelor. Daca incerc sa explic ce este sufletul, sa raspund la intrebari deschise, ma impotmolesc si intorc intrebarea. Ce crezi tu ca este sufletul? Un patratel, mi se raspunde, si lumea capata brusc sens si totul este cu sot si egal cu sine. Linistea raspunsurilor la intrebarile pe care eu de mult am renuntat sa mi le mai pun, imi da si mie liniste si imi deschide o alta perspectiva asupra vietii. Deci, in legatura cu sufletul m-am linistit. Si in cazul meu, ca si pentru buburuza, sufletul este patratel. Incape in el o lume de visuri si sentimente, dar reperele sale sunt clare. Inima este si ea, uneori, patrata…

Ce este un melc fara chelie…?

Intr-o frumoasa zi de vara, buburuza a venit de la gradinita, ca in oricare alta zi…A urmat dusul, schimbatul in hainute de casa, cu fustite sau rochite sau mai stiu eu ce si jocul de neterminat cu printese, ponei si multe altele. Cu chiu cu vai ne-am adunat si pentru somnul de pranz, penru ca – nu-i asa? – buburuzele cele mici trebuie sa doarma ca sa le creasca aripile si sa iasa de sub carapacea colorata. Am uitat sa iti spun ca, mai nou, carapacea micutei buburuze se coloreaza si verde cu picuri portocalii, si albastra cu picuri galbeni. Nimeni nu stie, la noi in casa, de unde isi ia culorile, dar schimbarile sunt evidente si luminoase. Am citit povesti cu printese, cu un ananas buclucas, cu fetite cu chibrituri, cu tot felul de personaje ce populeaza lumea noastra de zi cu zi. Aceste personaje sunt, zilnic, in casa noastra, intra, ies, starnesc dispute si sunt subiecte de discutii nesfarsite. Sunt aici cu noi, inainte de fiecare somn si in zorii zilei.

marialetitia

Intr-un traziu, buburuza Anuta a adormit, dupa ce am asigurat-o inca o data ca dupa somnul de pranz nu urmeaza ziua de maine. Avem aceasta dilema zilnic. Eu nu cred ce crede ea. Ea este convinsa, iar eu ii explic de fiecare data, spre neintelegerea ei, ca dupa cele doua ore de somn, nu este dimineata, iar ziua inceputa furtunos de dimineata, continua. Cum e posibil asa ceva?, se intreaba ea. Ma asculta, se uita la mine dintr-o parte ca si cum habar nu am ce vorbesc si, intr-un final, obosita si cu ochii mici, zice: Bine, daca spui tu!…

Stai, am pierdut, povestindu-ti despre ziua de maine si cea de azi, firul povestii. Deci, dupa toate aceste discutii, buburuza a adormit. Iar cand s-a trezit, cu fata cuminte si sufletelul lipicios a venit si s-a ghemuit in bratele mele pe canapea. A stat nemiscata si ganditoare cateva minute bune. Si cand ma asteptam mai putin m-a intrebat:

-Mama, ce inseamna un melc fara chelie?

-Cum adica? intreb eu aiurita de intrebare, convinsa, in acelasi timp, ca nu am inteles bine.

-Da, spune ea, ce este un melc fara chelie?

 -Nu exista melc fara chelie, vezi tu, melcii nu au par, deci nu pot avea nici chelie, explic eu prea didactic, pentru a nu pufni in ras.

-Stii, spune buburuza, azi m-am descaltat in curtea gradinitei, iar in sandaua mea a intrat un melc fara chelie. Asa este, pentru ca asa a spus doamna educatoare. Era asa, lung ca un sarpe. Si imi arata ceva mic de tot cu degetelele.

Nu iau in seama lungimea aratata de ea, pentru ca stiu ca parerea ei despre marimi este extrem de relativa. Astfel, si ea este mare cat se poate cuprinde intre doua degetele, iar eu sunt, intr-adevar, un piiiiiiiiic mai mare. Dar, cu toate astea, ma gandesc serios ce i-a spus doamna, care e autoritatea suprema. Oare i-a zis numai asa, ceva, ca sa scape de explicatii suplimentare? Dar, totusi, chelia unui melc nu o inventeaza nimeni asa de usor…

Si, brusc, mintea mea trecuta prin multe povesti si cuvinte amestecate si cu intelesuri ascunse, desluseste ce este cu melcul.

- Iubita mea draga, era, cumva, acel ceva lunguiet, un melc fara cochilie?

- Da, spune buburuza senina. A intrat azi in sandaua mea. Un melc fara chelie.

marialetitia

Au inflorit teii de mai

Au inflorit teii de mai. Inflorirea lor s-a petrecut peste noapte sau poate peste zi, habar nu am, eu i-am vazut infloriti. Sau mai bine zis, i-am mirosit dintr-o rasuflare. Mirosul lor dulceag-amarui m-a atras pe alei tacute si ascunse. Nu stiam ce are special aceasta zi pana nu am zarit, ascunse printre frunze, florile teiului, galbui. Aerul parca devnise mai greu, mai trist. Si mai greu treceau clipele diminetii, cu florile teiului deasupra capului meu.

Am tacut brusc, in mijlocul cuvintelor, iar buburuza si fluturasul, m-au privit mirate. “De ce taci?”. “Ssstttt, liniste. Miroase….”, iar ochii lor frumosi s-au marit de uimire. Sunt mici, nu isi amintesc mirosurile anilor trecuti, asa ca fericirea este totala in fiecare an. Intr-un fel, in cazul florilor tacute de tei, este la fel si pentru noi. Mirosul lor pare ca se uita, dar uimirea este la fel de mare de fiecare data. Tacerea pe care ne-o impune prima adiere care miroase a tei este adanca in fiecare primavara tarzie, dar stiu sigur ca de uitat nu uitam de tot niciodata. Cred ca mireasma florilor de tei se imprima nevazut in memoria noastra primara, printre amintirile lucrurilor care ne-au invatat sa iubim.