La Paris – ultima zi

M-am apucat cu greu sa scriu povestea ultimei zile la Paris pentru ca as vrea, cumva, sa nu se termine atat de repede. Macar in mintea mea sa nu treaca atat de repede. Dar, orice minune tine trei zile, se spune…

Ultima zi la Paris a inceput cu mic dejun, strans foarte repede bagajele si predat camera. Dupa aceea ne-am dus la Cati, care sta foarte aproape de hotelul unde am fost noi cazati. Vroiam sa lasam bagajele, sa ne facem rezervarea biletelor pe net si sa plecam la plimbare. Ne asteptau Cartierul Latin si Montparnasse. Stiam ca pana la Cati trebuie sa trecem un pod ridicat pe la o mie opt sute si ceva peste un canal al Senei. In momentul in care am ajuns la pod, ia-l de unde nu-i. Un semafor ne avertiza sa stam pe loc pentru ca podul, ridicat de niste scripeti uriasi, lasa sa treaca o ambarcatiune. Muti de uimire, am asteptat cuminti ca podul sa intre la milimetru in locasul lui si am trecut mai departe.

Terminand cu treburile administrative, am luat metroul si am plecat la o ultima plimbare de cateva ore bune. Facand check-in-ul pe net, nu mai era nevoie sa mergem foarte devreme la aeroport, castigand in felul acesta aproape o ora de umblat in voie. Am coborat foarte aproape de Sorbona, am umblat pe stradute incarcate de istorie, printre cladiri impunatoare sau dichisite si pline de farmec. Pe unul din peretii Sorbonei sunt trecuti multi oameni de cultura ai lumii, printre care este trecut si un roman, unul singur, Dimitrie Cantemir.

Am gasit undeva, pe o straduta, si statuia lui Mihai Eminescu. Locuieste si el acum, intr-un fel, la Paris. De acolo de unde sta, vede cativa romani. Nu foarte multi, iar pe cei pe care ii vede, pe marea lor majoritate nu ii intelege. Nu stie despre ce vorbesc, ce vor, pentru ca ei nu privesc, nu admira, nu vorbesc, ci canta. “Drumurile noastre toate….”. Stiti cantecul, nu-i asa? I-am intalnit si noi pe acei romani. Se plictisisera de Paris sau cel putin asa spuneau. Cantau acolo de ceva ani buni.

Ma intrebam, mergand pe strazi si identificand in jurul nostru toate graiurile lumii, daca limba noastra o localizeaza cineva. Daca stie cineva ce limba vorbim noi. Tare imi este teama ca nu. Sau foarte rar stie cineva ce limba vorbim si ce neam suntem.

Mai tarziu, pe la ora pranzului, am luat masa intr-un mic restaurant foarte dragut. Unde mancarea a fost delicioasa. Iar vinul pe masura. Era masa de adio. Ultima in trei in orasul-poveste. Dupa masa, ne-am mai plimbat putin, dar gandul imi era deja la plecare. Am fost sa luam bagajele si imi parea ca o sa ajungem prea tarziu la aeroport. Cand am vazut terminalul 2F,poarta 45 si stiam cat de mare este aeroportul, m-am gandit ca poate nu ne-am rezervat destul timp drumului si tuturor formalitatilor. Dar totul s-a rezolvat intr-un mod neasteptat. Pentru noi si numai pentru noi (glumesc evident!!!) la Gare du Nord a venit un tren RER care mergea direct la aeroport, fara a mai opri in nicio alta statie. Ceea ce, evident, a scurtat mult calatoria. Iar la imbarcare, bineinteles, totul a fost foarte bine si rapid.

Ne-am despartit de Cati la gara. Am apucat sa mai stam un pic de vorba, dar imi parea ca abia de acum ne cunosteam mai bine si ar mai fi fost atatea de spus. Care se vor spune abia la anul. Cand ea va veni sau cand noi vom mai merge. Dar asta este…Tot imi pare un lucru foarte bun ca ne-a fost bine impreuna, ca mi-a placut un om. Ma bucur pentru fiecare om care imi lasa in suflet o urma, care imi spune ceva. Cu care ajung sa impartasesc ceva.

Multumesc, iarasi, pentru povestea acestor trei zile, pentru prietenie, pentru vacanta, pentru soarele pe care l-am avut la Paris, pentru ajungere si pentru intoarcere. Pentru intoarcerea la fetele noastre. Care ne asteptau la fereastra…

 

 

 

 

 

 

Ilinca sau calutul fermecat

Povestea de astazi este despre Ilinca. Sau Andreea. Sau calutul fermecat.

Eu o cunosc de aproape doi ani. De fapt, e mult spus ca o cunosc de doi ani. O stiu de doi ani, dar o cunosc de mult mai putin timp. Ilinca este o prietena foarte buna de-a fluturasului meu. Astfel, ea a intrat in viata noastra, a tuturor. A intrat lin, ca o adiere. Pentru ca Ilinca (uite, vezi, pot uneori sa iti zic Ilinca) este un calut cu aripi. Nu tropaie niciodata. Zboara usor, ca si cum ar pluti pe o pala de vant.

Are plete lungi si degete subtiri si sensibile, are glas cuminte si serios, are o privire senina si intrebatoare, iar miscarile ei sunt rotunjite si calme. Se apropie usor de lucruri si fapte, se apleaca asupra lor si isi pune foarte multe intrebari. Ti-am spus ca in ochii ei salasluieste permanent o intrebare nespusa. Careia nu i-a venit inca randul. Pentru ca Ilinca, in zborul ei rotit, de calut fermecat, urmareste totul pe toate partile.  Si lasa cuvintele sa se aseze, sa se coaca. Si abia apoi le da drumul in lume. In jurul aripilor ei plutesc, astfel, permanent, silabe, franturi de cuvinte care urmeaza sa creasca. In aceste momente, cand cuvintele au nevoie sa creasca, cand intrebarile se aduna si se formeaza, Ilinca tace. Se retrage in lumea de dincolo de ochii cei mari. In lumea intrebarilor nepuse.

Cand vine vremea si totul e judecat si crescut, cand toate se cristalizeaza si se aduna, franturile de cuvinte dispar, iar aripile se vad limpede. Sunt foarte asemanatoare petalelor unei flori. Au fost multa vreme roz, apoi s-au colorat grabit in mov, iar acum par sa reflecte cu placere toate culorile de pe lume. Totul depinde de lumina din jur si de cat de atent privesti. Dupa cum spuneam – ma cam iau cu vorba, se pare – atunci cand cuvintele dispar din jurul aripilor si patrund in sufletul deschis si mare al Ilincai, incep intrebarile. Iar Ilinca nu mai este deloc tacuta. Si nimeni in jur nu are voie sa taca. Toti cei care o iubesc trebuie sa raspunda si sa desluseasca sensul lucrurilor si al lumii. De ce? De ce? De ce?

Alteori, calutul fermecat danseaza. Canta si danseaza cu toate piciorusele si cu toate aripile. Cel mai mult ii place Michael Jackson, Iris si  – nu ai sa ghicesti niciodata – Selena Gomez. Nu stii cine este Selena Gomez? Nu conteaza, Ilinca stie si stie si grupul ei de prieteni. Si daca toata muzica este pe placul lor se pune de un mare spectacol si o mare distractie. Hainutele sunt de scena si nu stiu cum se face ca se potrivesc si pentru caluti si pentru fluturi si pentru buburuze. Si uneori si pentru veverite. (Dar povestea despre veverita o las pentru mai tarziu.)

De ce este Ilinca un calut fermecat? Pentru ca aripile ei imprastie pulbere de stele, pentru ca lumea ei este o lume buna si calda si de poveste, pentru ca este cuminte si nelinistita in acelasi timp, pentru ca stie sa zboare si stie sa danseze, pentru ca in jurul ei este liniste si totusi sunt foarte multe cuvinte, pentru ca piciorusele nu i se aud cand paseste, pentru ca vede lumea luminoasa si dreapta si pentru ca ii plac foarte mult calutii adevarati. Pentru ca e curajoasa si blanda si pentru ca ii iubeste, ei ii raspund la fel. O accepta si o conduc pe toate cararile povestii. Si ale lumii.

Povestea Ilincai ramane deschisa. Ea nu se termina aici pentru ca sunt atatea lucruri care nu s-au spus. Si atatea intrebari la care calutul nu a gasit raspuns pentru ca inca nu a intrebat. Pentru ca nu a venit randul intrebarii si pentru ca nu gaseste inca cuvintele. Dar le va gasi. Iar atunci cand se va intampla lucrul asta, cand toate intrebarile vor fi puse si toate raspunsurile vor fi date, Ilinca – sunt sigura – va ramane un calut fermecat. Iar daca va trebui sa isi ascunda aripile le va ascunde, dar stiu sigur ca ele vor fi mereu acolo. Si asta o va ajuta mereu sa zboare si sa pluteasca oriunde va vrea. Iar piciorusele ei de calut fermecat niciodata nu vor lovi pe nimeni si nu vor tropai. Doar vor dansa.

Pe propriile picioare – Heart start

Drumul prin viata al copiilor mei este unul din lucrurile care ma preocupa cel mai tare. Si ma preocupa acest lucru din perspectiva mea de parinte, adica sunt constienta de rolul si de locul meu in viata lor si imi doresc sa fac cat mai putine greseli. Imi doresc sa cresc niste oameni liberi, niste oameni buni, puternici, empatici si fericiti.

Imi doresc, de fapt, in primul rand, sa fie mai tarziu niste oameni fericiti, care vor reusi sa gaseasca binele, frumosul si motivatia de a merge mai departe, indiferent de ce li se poate intampla. Imi doresc sa aiba aripi sa poata zbura. Nu trebuie, de fapt, decat sa isi pastreze aripile cu care au venit pe lume. Incerc, deci, sa la ajut sa invete cum ar putea sa zboare si pe mai departe. Cum sa isi gaseasca locul si drumul si sufletul. Sa fie mereu asa cum sunt acum:  bune si dragi si curajoase.

Citind cartea lui Daniel Goleman, “Inteligenta emotionala”, despre care am vorbit intr-un post anterior, am gasit intr-un capitol, care se numeste chiar asa: “Pe propriile picioare – Heart start” referiri la un raport al Centrului National de Programe pentru Copii Mici. Aceste raport subliniaza faptul ca reusita la scoala a copiilor nu poate fi previzibila in functie de anumite fapte ale copilului sau de capacvitatea precoce de a citi, ci de inclinatiile emotionale si sociale: siguranta de sine si interesul, sa stie ce comportament se asteapta din partea lui si cum sa isi stapaneasca impulsul gresit, sa fie capabil sa astepte, sa urmeze indicatii si sa apeleze la ajutor, sa stie sa isi exprime nevoile atunci cand se afla in compania altor copii.

Disponibilitatea unui copil fata de scoala si fata de tot ceea ce are de facut si de invatat depinde in special de capacitatea de a sti cum sa invete. “In acest raport, apare o lista cu cele sapte elemente cheie pentru aceasta capacitate cruciala – toate avand o legatura directa cu inteligenta emotionala:

1. Incredere. O senzatie de control si de stapanire a corpului, a comportamentului si a lumii din jur; increderea copilului in faptul ca va reusi cu siguranta in ceea ce incearca si ca adultii ii vor fi de ajutor.

2. Curiozitate. Ideea ca descoperirea unor lucruri noi este un fapt pozitiv si conduce la placere.

3. Intentie. Dorinta si capacitatea de a avea un anumit impact si de a actiona cu o anumita perseverenta. Acest lucru este in stransa legatura cu un simt al competentei, al eficacitatii.

4. Control de sine. Capacitatea de a-si regla si de a-si controla actiunile conform varstei; un sens al controlului interior.

5. Raportare. Capacitatea de a se implica alaturi de altii, in ideea de a fi inteles si de a-i intelege pe altii.

6. Capacitate de a comunica. Dorinta si capacitatea de a schimba la nivel verbal idei, sentimente si concepte cu ceilalti. Aceasta capacitate are legatura cu simtul increderii in ceilalti si pe cel al placerii de a se implica in diverse lucruri alaturi de altii, inclusiv de adulti.

7. Cooperare. Capacitatea de a-si echilibra nevoiile proprii cu ale celorlalti, alaturi de care formeaza un grup in activitate.”

Dobandirea tuturor acestor calitati depinde in mare masura de parinti, care, astfel, ii ajuta sa fie pe propriile picioare. Pentru ca acest lucru este esential, oricat de tentant si de simplu ar fi, ca parinte, sa iti tii copiii legati de tine. TREBUIE sa invete sa fie independenti si MARI, sa se desprinda si sa-si deschida aripile.

Poate toate aceste lucruri sunt plictisitoare si neinteresante pentru multi, dar mie imi umplu timpul si spatiul. Eu a trebuit sa invat multe din aceste lucruri singura si atunci imi pare foarte important ca fetele mele sa primeasca o mana de ajutor. Si imi pare foarte important sa STIU cum sa fac, sa invat cum sa fac cat mai putine greseli pentru ca de multe ori intentiile pot fi bune, iar rezultatele de-a valma.

Sunt convinsa, de altfel,  ca eu, incercand sa salvez aripile minunate ale copiilor mei voi deveni un om mai bun. Pentru a le putea invata pe ele, nu pot decat sa trec toate invataturile prin sufletul meu.

Martin – copilul randunica

Povestea lui Martin asteapta sa fie spusa de cinci luni. Eu am intarziat pentru ca …nu il cunosteam foarte bine. El s-a nascut departe de mine, in tarile calde. Cum de s-a nascut atat de departe o sa ma intrebi? E foarte simplu, a zburat… fiindca Martin este o randunica.

Sa inceapa povestea deci…Martin locuia, dupa cum bine stii, in “salasul sufletelor”, iar de acolo s-a hotarat sa vina pe pamant. Isi gasise parintii. Ei se numeau Ioana si Tiberiu. Erau Parintii lui. A zburat Martin si si-a facut cuib rotund in burtica mamei sale. Era atat de bine! Ce nu intelegea el era de ce nu putea sa vada limpede lumina soarelui. Si ce era cu atata zapada in jur. Bine, pentru inceput, nu stiuse el ca toata acea patura alba si rece se numeste zapada. Dar, oricum, de la ea venea frigul si tot din cauza ei – probabil! – nu se vedea soarele. Si, brrr, se face un piculet de frig in cuib. Si atunci Martin, randunica fiind, se hotari sa plece in tarile calde.

A ales un drum pe uscat. A strabatut, impreuna cu parintii sai, drumurile de zi si de noapte ale catorva tari. Tari cu nume ciudate! – gandea randunica aceea micuta care cauta lumina soarelui. Si, la final de calatorie, s-au asezat intr-o casa frumoasa, dintr-un micut oras cochet, asezat intre dealuri domoale. Martin a fost multumit si a inceput sa creasca si sa creasca ca Fat-Frumos din toate povestile. Iar in septembrie, cand lumina este atat de frumoasa si de calda si de mangaietoare, randunica s-a hotarat sa zboare in lume, sa vada toate acele lucruri pe care  doar le banuise in lumina filtrata care patrundea pana la el.

Martin este un baietel care a stiut de la inceput ce vrea. El stie sa astepte, dar si sa cheme imperios pe cei dragi atunci cand are nevoie de ei. Martin vroia sa vina pe lume, dar avea nevoie de credinta si linistea mamaiei Anica. Si pentru asta a chemat-o. Cum? Nu e foarte sigur cum. Tot ce conteaza este faptul ca ea a simtit si, pentru prima data in viata ei, a urcat in avion si a plecat pe meleaguri straine. Trebuia sa fie acolo, aproape, pentru ca el o chemase. Si ca fie evident ca asta asteptase, peste cateva ore, Martin a venit pe lume. Era foarte curios sa stie cum arata mama si tata, cum arata muntele si marea, cum arata aerul si apa, cum miroase frigul, cum se coloreaza septembrie si ce povesteste mamaie Anica despre Romania. Oare ce e asta, Romania? Seamana cu un nume de floare, dar Martin nu e sigur nici ce este o floare. Sau poate le incurca…o sa se lamureasca el cu timpul. E foarte grabit sa invete. Vrea sa le stie pe toate. Incepe cu zambetul si continua cu rasul. I se par cele mai firesti manifestari, iar cei din jur sunt atat de fericiti de cate ori zambeste Martin. Este atat de simplu sa ii faci pe mama si pe tata sa se bucure, iar pe mamaia sa fie cea mai mandra mamaie.

Martin descopera, astfel, in fiecare zi, zborul. Este foarte nerabdator sa invete toate miscarile, toate privirile, toate chiotele, toate felurile de iubire si de zbor. Zboara cand lin si tacut, cand smucit si frenetic, cand dulce si cald. Nu pare sa oboseasca niciodata si, astfel, natura fiintei lui devine, pe zi ce trece, o evidenta pentru toti cei din jur.

Iar mama si tata si toti cei care il iubesc isi doresc sa aiba aripile destul de puternice si zborul destul de inalt pentru a-l insoti pe Martin in toate calatoriile care il asteapta. Si pe care si le doreste, pe care acum le incepe. Spre lumi indepartate, spre Soare si spre iubirea de tot si de toate. Sa-i fie aproape cand se va intoarce sa vada din ce este facuta zapada si cum arata frumoasa Piatra Craiului, ce este dorul si cum este cu dragostea pentru cei de departe, sa zboare alaturi de el in toate acele minunate si nemaivazute calatorii din tarile calde in tarile reci si invers.

Martin rade si se bucura, Martin umple lumea parintilor sai, Martin este lumina si dor, Martin zboara…Copilul-randunica stie ca s-a nascut sa zboare si ca aripile lui sunt din ce in ce mai puternice. Zborul este neliniste, este bucurie, este dragoste, iar Martin se grabeste,  se bucura si iubeste. Copilul randunica zboara si ia o lume odata cu el…

Sfarsit sau inceput?

Fara sa vreau, intrebarile se aduna in jurul meu. danseaza hore nebune si fara oprire. Nu stiu unde m-as putea ascunde, asa cum habar nu am unde le-as putea trimite si nici cine le-ar putea raspunde. Mi-ar conveni de minune ideea de a avea pe cineva caruia sa i le trimit pe toate. Dar, deocamdata, se pare ca eu trebuie sa le raspund tuturor. Sunt fiinte vii aceste intrebari care asteapta raspuns. Se rotesc, striga, soptesc, cer, vor, nu pleaca si astepta raspunsuri. Ce am terminat, ce urmeaza sa incep? Ce e bun si ce e rau, ce am facut si fac bine, cat si cum pot iubi, ce viitor se intinde in fata mea? Cum construiesc viitorul, ce lumini si ce intuneric primesc in viata mea, ce prieteni am castigat si ce prieteni am pierdut? Ce prieteni reusesc sa pastrez? M-am schimbat, m-am imbogatit sau sufletul imi este mai sarac? Se termina ceva sau incepe o lume? Sper din tot sufletul ca la sfarsitul nenumaratelor raspunsuri pe care va trebui sa le dau, sa mi le dau, sa stiu ce trebuie sa se sfarseasca si ce trebuie sa meraga mai departe. Ce s-a nascut si ce a murit in mine. Ce trebuie sa ramana in urma si ce trebuie sa duc mai departe. Si sper sa fac alegerile bune si datatoare de viata…

Insula de marmura si de smarald

Saptamana viitoare plec in Thassos, dar imi pare ca deja am plecat. Incerc sa fiu prezenta in tot ceea ce fac, dar cand vad fluturasul si buburuza adunand jucarii si le aud facand planuri, imi este, sincer, putin cam greu. Aripile lor de gaze vorbitoare se agita si flutura vesele si nerabdatoare, iar sufletul meu zboara o data cu ele. Iubesc aceasta insula de marmura si de smarald pentru ca este locul unde eu, pentru prima data, am reusit sa ma desprind de tot si sa fiu eu, in clipa prezenta. Am trait acolo fiecare clipa la intensitatea ei maxima, la intensitatea ei prezenta, fara sa mai existe trecut si fara sa existe viitor. M-am gandit ca poate, odata, demult, am trait acolo si am fost foarte fericita.

marialetitia

Dar sa incep cu inceputul. Insula Thassos este insula cea mai nordica a Greciei. Mergand spre Keramoti pentru a trece cu feribotul pana la insula, nu am intrat pe autostrada, ci am coborat pana la mare prin Tracia. Noi si prietenii nostri, singuri pe un drum de munte. Niste munti ciudati si uscati si plini de turme de capre. Cu maslini risipiti din loc in loc. Cu bondari mari si galagiosi care se iveau de nu se stie unde. Cu femei bogumile care se intorceau pe inserat de la munca. Imbracate in alb si cu capetele acoperite cu basmale albe.

marialetitia

Mi s-a parut o lume colpesita de soare, de liniste si de tacere. M-am bucurat ca am putut vedea o Grecie pe care nu as fi vazut-o de pe autostrada.

marialetitia

Ajunsi la capatului uscatului, am asteptat impreuna cu o multime de alti oameni feribotul. Dar asteptarea ni s-a parut normala, iar vederea marii ne-a linistit. Eram acolo. Pana la casuta noastra de pe plaja nu mai erau decat cateva zeci de minute, marea, cateva cariere de marmura si un drum circular. Mai nimic, pe langa cat fusese. Imi parea ca nici nu vreau sa ajung chiar atat de repede. Parca as fi stiut unde merg, mai fusesem acolo si imi placea sa-mi fie dor. Inca putin.  

marialetitia

Iar asteptarea a fost pe masura. Stiam. Am iubit in Thassos pentru prima data marea. Inainte de Thassos, sa merg la mare, era pentru mine un chin si o datorie. Trebuia sa merg pentru copiii mei, iar eu stateam mereu cu gandul muntelui care ma astepta. Dar aici am avut si munte si mare. Probabil ca prezenta atotstapanitoare a muntelui, mi-a dat liniste. M-a facut sa iubesc apele verzi ale Marii Egee, care scalda cald si limpede muntele de marmura. Apele de smarald, la poalele muntelui de marmura…

marialetitia

Am vazut in Thassos, pentru prima data, rasaritul soarelui. Rasare din mare…Si asta s-a intamplat pur si simplu. Nu mi-am pus ceasul sa sune, nu am stat treaza, nu mi-am propus. Pur si simplu, intr-o dimineata foarte devreme, m-am trezit. Am deschis ochii si am stiut de ce m-am trezit. Sosise timpul sa vad soarele cum iese din mare. De dincolo de ceata rosiatica de deasupra marii. Mi-am luat aparatul de fotografiat si m-am asezat pe zidul din fata casutei noastre. Primele raze ale soarelui inroseau deja orizontul, iar luna cea mare si alba stapanea jumatatea dreapta a cerului. Luna si soarele impreuna pe cer, luna palida si clara, iar soarele rosu si puternic.

Am fost mai fericita ca niciodata. M-am simtit stapana acelui rasarit. De parca soarele rasarise numai pentru mine. Plec iarasi la muntele de marmura si la apele de smarald si sper sa regasesc linistea si bucuria si sentimentul ca am mai fost acolo, intr-o casa alba de la marginea marii, si intr-o alta viata…

Sunt aici, acum

E sentimentul care ma entuziasmeaza cel mai tare…acela de a realiza ca sunt aici, acum…Nu mi se intampla intotdeauna, dar pot spune ca il traiesc foarte des in ultima vreme. M-am straduit mult si inca o mai fac. Am trait ani de zile in lumea celor deja intamplate, pe care oricum nu le mai puteam repara. Care trecusera pe langa mine, mai bune sau mai putin bune, in care ma implicasem sau nu, dar care ramasesera atarnate de sufletul meu care incerca mereu sa le desfaca in bucati pentru a le intelege. La ce folos?

marialetitia

Mi-a luat niste ani si cateva experiente grele pentru a intelege ca acum si aici nu se mai repeta niciodata. Si ca acum si aici sunt mult mai vii si mai frumoase. Ca pe aici si acum pot sa le schimb cum vreau eu. Pot construi sau pot darama, pot face, pot admira, pot iubi si pot rade pana la lacrimi. Pot face tot ce vreau, dar numai acum si aici. Pentru maine voi hotari maine, iar pentru ieri, bun sau rau, am hotarat deja. Ce rost are sa ma intorc si sa pierd minunea de clipa care traieste in mine? Aceasta clipa frumoasa si limpede si unica? Acesta clipa transparenta pe care o vad in cele mai mici detalii…

marialetitia

Aici si acum rad, aici si acum ma entuziasmeaza cele mai neinsemnate lucruri, aici si acum pot cunoaste oameni, aici si acum vad viata mea foarte limpede. Trebuie sa traiesc acesta clipa fericita cand stiu ca am TOTUL, cand sunt plina de forta si lumina si putere.

Sper sa sune un clopotel si sa ma readuca pe drumul cel nou al clipei prezente de fiecare data cand ma intorc cu fata spre vini trecute, spre neimpliniri, spre dureri sau spre tacere. As vrea sa fiu mereu plina de bucuria faptului ca sunt aici, acum. Sa fiu fericita ca mi s-a dat sansa de a alege. De a alege sa ma bucur sau sa fiu trista. Sa fiu limpede sau sa fiu invalmasita si coplesita de toate neincrederile si durerile lumii.

marialetitia

Sunt fericita ca SUNT. Pentru ca viata mea este un foc ce arde. ACUM si AICI.

Ganduri

Cred foarte tare in gandurile care dau viata. M-am convins iarasi zilele astea de puterea pe care o au gandurile noastre, de forta lor miraculoasa. De lumea pe care o putem crea cu ajutorul mintii noastre. Daca mintea noastra ne iubeste. Si daca o putem stapani. Eu stiu sigur ca putem invata sa gandim tot ceea ce dorim sa ni se intample, tot ceea ce vrem sa traim. Pot parea naiva sau pot parea adepta gandirii pozitive (ar zice unii sceptici ca este la moda), dar nu este asa. Nu sunt adepta gandirii pozitive ca moda. Am intalnit multi oameni care proclamau in stanga si in dreapta gandirea pozitiva, dar din comportamentul, frustrarile si rabufnirile lor, intelegeai usor ca totul nu este decat slogan menit sa demonstreze deschidere in gandire si o eruditie capatata din reviste mondene.

Sunt adepta gandirii pur si simplu. Mi se pare foarte important sa realizam ce gandim si sa gandim inainte de toate. Sa ne gandim la ceva pentru ca asa alegem noi. Cei mai multi oameni, din pacate, se lasa ganditi de ganduri. Mi se intampla si mie, bineinteles. Ne lasam ganditi de gandurile altora, de adevarurile impuse de lumea inconjuratoare, de media, nu credem ca putem stabili singuri adevarurile noastre si ca putem iesi din caruselul nebun al obisnuintei de zi cu zi. Dar stiu ca se poate.

Eu, cel putin, dupa ce zile intregi sunt innegurata si nu pot trece dincolo de realitatea lucrurilor care mi se intampla, obosesc si merg mai departe. Ma plictisesc de mine speriata si trista si neincrezatoare si incep sa cred ca totul este posibil. Probabil actioneaza in acele clipe un mecanism aparte al mintii mele, un sistem de aparare care tine minte, mai bine decat mine, ca asa am depasit si altadata neincrederea in ziua de maine. Si atunci, stralucitoare si invincibila, iese la iveala puterea partii nemuritoare din noi. Acea parte care poate vedea dincolo de ziua de azi. Care poate cladi ziua de maine. Si atunci totul capata un sens pe care numai noi il putem vedea. Care pare imposibil pentru oricine altcineva. Pentru ca este cladit din noi, din gandurile noastre, din dorintele noastre ascunse si din tot ceea ce am adunat in suflet de-a lungul vietii.

Imi place sa vad oameni mergand singuri pe un drum vazut numai de ei, pentru ca imi place de mine cand vad limpede drumul. Fiecare om pe care il intalnesc si are in ochi sclipirea visatorului cu ochii deschisi imi da speranta si putere. Acesti oameni sunt ca niste izvoare care revarsa apa in toate albiile demult secate. Gandurile acestor oameni sunt lucruri care raspandesc in jurul lor viata.

Cred in gandurile pe care le putem pune pe hartie, pentru ca apoi sa fim fericiti ca le-am gandit. Gandurile care nu ne dor. Gandurile de care nu ne rusinam, care nu ne coboara. Cred in gandurile care ne dau aripi si care ne duc spre visuri pe care renuntasem de mult sa le mai visam.

Cand reusesc sa controlez haosul care tinde sa se instaleze peste mintea mea, cand ma iubesc suficient ca sa cred ca merit sa fiu cea mai fericita, am grija ce ganduri imi aleg si pun in ele tot entuziasmul si bucuria unui copil. Iar atunci, viata mea incepe sa se schimbe. Foarte repede. Totul devine posibil ca intr-o lume de poveste.

E iarasi joi

E iarasi joi….O zi minunata de joi. In ultima vreme cele mai bune zile ale mele sunt zilele de joi. Cred ca undeva, in subconstient, se strecoara relaxarea zilelor libere care vin si se pierde, se scutura bruma zilelor de luni, marti si miercuri. Se asterne peste mine o liniste si o detasare care precede sentimentul de vineri. Astazi, dupa o cam lunga perioada de timp, m-am simtit iarasi puternica si am stiut ca sa trec peste toate. Nu stiu de unde mi-a venit – daca as stii as proceda asa de fiecare data cand nu-mi gasesc drumul si puterea de a strabate zambitoare zilele – dar cred ca un drum se inchisese. Si atunci m-am intors spre lumina. Sunt iarasi fericita, sunt eu asa cum sunt de obicei, in lumea plina de miracole. Miracole pe care le gasesc la tot pasul. Asta de fapt imi lipseste atunci cand am impresia ca zilele nu se mai termina si cand noptile nu ma mai odihnesc. Imi lipseste disponibilitatea de a vedea binele si frumosul din jur, din oameni, din situatii si chiar din mine.

Dar, s-a sfarsit! Minunata zi de joi a spalat toate care trebuiau sa se duca. Iar astazi am intalnit iarasi oameni care sfintesc locul, oameni care fac gesturi minunate pur si simplu, am observat soarele care imi aminteste de Thassos, am ras si rasul mi-a umplut toate celulele.

Tristete

Cand tristetea vine in valuri peste mine, cand simt ca nu mai pot respira, asa cum mi s-a intamplat astazi, ma concentrez pe lucruri marunte. Incerc sa imi urmaresc pasii, ritmul lor perfect, imi urmaresc mainile facand cele mai banale treburi, imi ascut urechea sa asculte cele mai slabe sunete. Urmaresc, ca acum, degetele mergand ezitante pe taste. Si pot, astfel, merge mai departe. Pot trai ziua de azi, pot privi linistita in ochii care se indreapta spre mine cu speranta si pot sustine speranta, pot pasi spre ziua de maine cu incredere si liniste. Ce va aduce ziua de maine, voi depasi maine, spune mintea mea. Reusesc, facand astfel, sa iau lucrurile pe rand si sa impiedic spaima sa se apropie de mine. Ne cunoastem foarte bine noi doua. Eu si spaima. Si tocmai pentru ca ne cunoastem atat de bine, am invatat sa ne ocolim. Dar pentru ca tentatia fricii este atat de mare, am nevoie de toate gesturile banale si zilnice, de toate simturile mele.

Iar de fiecare data cand asediul spaimei este iminent, ma intorc – pentru a cata oara – la oamenii dragi mie. Ca la niste ancore in furtuna. Dar nu ma intorc la iubirea lor pentru mine ci la iubirea mea pentru ei. Pentru ca eu sunt aceasta iubire pentru ei si inca ceva, de neinteles, pe deasupra.