Old fashion

Ii plac lucrurile vechi.  Ii plac oamenii care creeaza lumi in jurul lor si care aleg cum sa traiasca. Care nu se lasa traiti de lumea din jur. Ii plac locurile si lucrurile cu personalitate, care au farmec si care misca mecanismele noastre interioare. Nu este nostalgica pentru ca stie ca poate pastra in ea si in jurul ei acele crampeie de lume veche care o fac mai senina si mai luminoasa.

Old fashion

Ii plac hainutele cu un aer vechi si feminin, bluze cu gulerase rotunde, rochitele clos punctate de buline colorate, ii plac tunsorile frantuzesti si palariile cu flori, ii plac materialele cu modele elaborate, acoperind fotolii si paturi de lemn batran. Ii plac la fel de mult carourile in culori vii. Umbrelutele albe cu dantele ii dau senzatia unei lumi in care rostul lucrurilor era exact asa cum trebuia sa fie. Unde femeia putea fi exact asa cum este: puternica si in acelasi timp dornica de protectie. 

Old fashion

Ii plac fotografiile vechi, funditele la cozi de fetite si papioanele la camasi bine apretate. Jobenul, daca ar aparea de dupa un colt de strada, ar incanta-o peste masura. Ii plac plimbarile la tara, pe carari pierdute printre campuri spuzite de maci, ii plac buchetele din flori de camp, asezate tihnit in cate o vaza micuta in colt de camera. Ii plac orasele si casele vechi, felinarele luminand strazi tacute, ii plac cheile vechi si obiectele indelung mestesugite. Ii plac oamenii care isi pun sufletul in toate lucrurile marunte pe care le ating.  

Old fashion

Mangaie cu privirea fiecare lucru, il pretuieste si il aseaza in cate un colt de suflet. Ii place opera si canta cu toata inima in momentele bune si triste ale vietii ei.

Old fashion

Ea vede lumea ca fiind buna si plina de frumusete. Merge prin viata zambind, de parca un secret stiut numai de ea o inveseleste si o lumineaza. Iar secretul sta ascuns in faptul ca ea este de moda veche. Nu merge si nu a mers niciodata in multime. Isi ia timp si isi da voie sa vada totul altfel. Sa priveasca la lucruri si la oameni cu rabdare si cu incredere. Cu bucurie, inainte de toate.

Dimineata cu care incepe totul

Imi plac diminetile…Mohorate, calde, umede sau luminoase, strabatute de prevestirea zilei ce va urma. Imi place inceputul si posibilul care se strecoara in suflet, atunci cand aerul diminetilor ma cuprinde. Patrund in dimineata ca intr-o lume noua si necunoscuta. Pasesc cu atentie, cu grija si cu toate simturile in alerta. Miros, pipai, privesc, aud. Totul este mult mai puternic si mai navalnic dimineata. Imi pare ca pluteste in jurul meu toata frumusetea lumii, tot ceea ce a fost si pe care pot construi, tot ceea ce poate incepe. Chiar de acum.

Lungesc clipele, le dilat si as vrea sa nu treaca niciodata. Pentru ca le simt trecand prin mine, le simt sufland in panzele sufletului, le vad aievea cum fac totul posibil. Exista o magie pe care incerc in fiecare dimineata sa o deslusesc, dar care ramane mereu noua si neatinsa. Aerul este mai tare si mai luminos. Dupa noapte, totul in jur este nud si plin de asteptare, nu e inca asternut praful zilei. Praful lucrurilor care nu ne ies, praful dezamagirilor si al uitarii, imposibilul sau amanarea. Totul este ACUM. Totul este aici, in posibilul cu care ne inconjoara fiecare dimineata.

Ma uit la oameni. Zambesc. Nu mi se raspunde la fel. De foarte multe ori. Ma uit la oameni si sunt bucuroasa. Nimeni nu intelege de ce. Sau sunt foarte putini aceia care impartasesc alaturi de mine bucuria diminetii acesteia. Zambesc si imi vine sa strig. Imi vine sa imi strig bucuria pentru ca nu- mi mai incape in suflet. Respirati! imi vine sa strig. Aerul diminetii face bine. Scoateti mastile si respirati! Va puteti molipsi de bucurie si de lumina si de miros de flori si s-ar putea ca unii fulgi de zapada sa cada si pe voi. Puteti incepe astazi o alta zi  a vietii voastre! Este posibil. Se poate ca azi sa inceapa o ALTA zi care poate sa nu-i urmeze celei de ieri, ci unei alte zile de demult. Unei alte zile in care credeam. Unei alte zile care, demult, a inceput  cu o dimineata in care totul ne-a parut posibil.

Putem sa luam cu noi cat soare vrem si sa-l punem in zambetele noastre, dimineata ne ingaduie. Putem sa luam cat ciripit de pasari vrem, putem sa plecam cu florile dupa noi, putem sa spalam tot praful de prin cotloanele sufletului cu ploile diminetilor. Dimineata ne ingaduie. Putem sa ningem cu cuvinte frumoase, putem sa cantam, ne este permis.

Putem fi fericiti in dimineata asta.

Lutul meu a devenit…

Floare de iris

Mergem la concert. Intr-o ora, in Piata Constitutiei, mare concert mare…Formatia Iris sustine un concert cu intrare libera, oferit de Sorin Oprescu, candidat la Presedintia Romaniei.(sic!)  Acum, eu nu am nicio treaba cu Sorin Oprescu, dar concertul Iris nu trebuie ratat. Spun eu si spun, mai degraba, fetele mele. TREBUIE SA MERGEM LA CONCERT!!!

Oprescu mi-a fost profesor si nici nu vreau sa imi aduc aminte de acel stagiu de chirurgie generala si de el, ca om, dar…ce importanta are?

Haideti la concert!

Ploua, ploua, ploua

Ploua, ploua, ploua, vreme de betie…zicea Bacovia. Dar ploaia de azi nu mi-a dat sentimentul unei vremi de betie, ci, din contra, dupa o zi infernala, m-a dezmeticit si mi-a dat putere. Am iesit si ploaia m-a prins cand nu ma asteptam. Credeam ca a trecut de tot – plouase si mai devreme si iesise un soare amagitor, se pare. A inceput sa ploua brusc cu stropi mari si calzi. Si spre deosebire de multe alte dati, nu m-am agitat ca o sa racesc, ca o sa ma ude rau, ca nu am umbrela si alte asemenea griji de oameni mari. M-am simtit ca in copilarie cand alergam prin ploaie si nu aveam nicio grija. Cand nu raceam niciodata. Cand eram stapanii strazilor, fiindca eram singurii care ramaneam afara. Am mers linistita prin ploaie, uda pana la genunchi fiindca slapii mei erau tocmai buni la inotat prin balti. Si bucuria a fost pe masura. Nu mai eram decat eu pe strada, linistita si neascunsa. Toata lumea era pe sub stresini si pe sub porti. Am inchis si umbrela pe care prietenii mei cei buni cu care m-am intalnit in drum mi-au dat-o si am mers mai departe. Am simtit cum ploaia le ia pe toate cu ea. Cum se duc toate cele rele. …

….cele rele sa se spele, cele bune sa se adune…

Stau acum in fata calculatorului si ascult cum afara continua sa ploua. Ca la inceput de lume. Ca in vremea copilariei mele, cand ploaia era un motiv de fericire. Ca toate lucrurile de altfel. Ploua si acum ploaia este un motiv de fericire. Ma simt ocrotita si mi-e bine in casa, cu geamurile batute de ploaia cea mare si calda, la fel de bine cum mi-a fost umbland ca o bezmetica prin ploaie. Mi-e bine si ma bucur ca lucrurile incep sa capete pentru mine conotatiile copilariei, redevin simple si aduc in mine entuziasmul si linistea.

Ganduri

Cred foarte tare in gandurile care dau viata. M-am convins iarasi zilele astea de puterea pe care o au gandurile noastre, de forta lor miraculoasa. De lumea pe care o putem crea cu ajutorul mintii noastre. Daca mintea noastra ne iubeste. Si daca o putem stapani. Eu stiu sigur ca putem invata sa gandim tot ceea ce dorim sa ni se intample, tot ceea ce vrem sa traim. Pot parea naiva sau pot parea adepta gandirii pozitive (ar zice unii sceptici ca este la moda), dar nu este asa. Nu sunt adepta gandirii pozitive ca moda. Am intalnit multi oameni care proclamau in stanga si in dreapta gandirea pozitiva, dar din comportamentul, frustrarile si rabufnirile lor, intelegeai usor ca totul nu este decat slogan menit sa demonstreze deschidere in gandire si o eruditie capatata din reviste mondene.

Sunt adepta gandirii pur si simplu. Mi se pare foarte important sa realizam ce gandim si sa gandim inainte de toate. Sa ne gandim la ceva pentru ca asa alegem noi. Cei mai multi oameni, din pacate, se lasa ganditi de ganduri. Mi se intampla si mie, bineinteles. Ne lasam ganditi de gandurile altora, de adevarurile impuse de lumea inconjuratoare, de media, nu credem ca putem stabili singuri adevarurile noastre si ca putem iesi din caruselul nebun al obisnuintei de zi cu zi. Dar stiu ca se poate.

Eu, cel putin, dupa ce zile intregi sunt innegurata si nu pot trece dincolo de realitatea lucrurilor care mi se intampla, obosesc si merg mai departe. Ma plictisesc de mine speriata si trista si neincrezatoare si incep sa cred ca totul este posibil. Probabil actioneaza in acele clipe un mecanism aparte al mintii mele, un sistem de aparare care tine minte, mai bine decat mine, ca asa am depasit si altadata neincrederea in ziua de maine. Si atunci, stralucitoare si invincibila, iese la iveala puterea partii nemuritoare din noi. Acea parte care poate vedea dincolo de ziua de azi. Care poate cladi ziua de maine. Si atunci totul capata un sens pe care numai noi il putem vedea. Care pare imposibil pentru oricine altcineva. Pentru ca este cladit din noi, din gandurile noastre, din dorintele noastre ascunse si din tot ceea ce am adunat in suflet de-a lungul vietii.

Imi place sa vad oameni mergand singuri pe un drum vazut numai de ei, pentru ca imi place de mine cand vad limpede drumul. Fiecare om pe care il intalnesc si are in ochi sclipirea visatorului cu ochii deschisi imi da speranta si putere. Acesti oameni sunt ca niste izvoare care revarsa apa in toate albiile demult secate. Gandurile acestor oameni sunt lucruri care raspandesc in jurul lor viata.

Cred in gandurile pe care le putem pune pe hartie, pentru ca apoi sa fim fericiti ca le-am gandit. Gandurile care nu ne dor. Gandurile de care nu ne rusinam, care nu ne coboara. Cred in gandurile care ne dau aripi si care ne duc spre visuri pe care renuntasem de mult sa le mai visam.

Cand reusesc sa controlez haosul care tinde sa se instaleze peste mintea mea, cand ma iubesc suficient ca sa cred ca merit sa fiu cea mai fericita, am grija ce ganduri imi aleg si pun in ele tot entuziasmul si bucuria unui copil. Iar atunci, viata mea incepe sa se schimbe. Foarte repede. Totul devine posibil ca intr-o lume de poveste.