Puii blonzi

Flturasul si buburuza sunt plecate la tara, undeva langa Slobozia, impreuna cu mamaie Mia. Le-am dus acolo ca sa le fie mai racoare si mai bine pentru ca in Bucuresti nu mai stiam unde sa ne ascundem de caldura. Nu am prea nimerit-o cu caldura saptamana asta, dar nu-i bai…Oricum acolo ele au foarte multe altele de vazut si de invatat. De exemplu….Vorbesc cu buburuza la telefon si imi povesteste fooaarteeeeeeee incantata ca o vecina le-a adus doi pui de gaina. Sa se joace cu ei.

- Si cum sunt puii? intreb eu curioasa, convinsa ca au impresionat-o intr-un mod la care nu m-as fi gandit, in mod sigur.

 - Mami, unul este miiiic de tot si blond, blond, iar celalalt este negru cu maro si restul blond!

Sincer,am ramas fara cuvinte. Abia astept sa merg sa vad si eu minunatiile de pui blonzi de care se bucura de cateva zile fluturasul si buburuza mea, blonde si ele, de altfel.

Sursa: http://photo.ersonline.info

Povestea unui fluturas stralucitor

Este (odata ca niciodata) un fluturas cu aripi stralucitoare. Praful de stele cazuse din belsug in acea seara in care fluturasul a venit pe lume. In noaptea care se strecurase in oras, tacuta, nestiuta de nimeni, venirea fluturasului a urmat rasaritului de luna si de stele. Iar stelele se cerneau ca la inceputul lumii, iar aerul era greu si dens si picurat cu aur. Fluturasul a venit pe lume cu dorul de soare. Luna era acolo, stelele erau acolo, dorul de soare era pretutindeni. 

An tan te

 An tan te…Aripile fluturasului bat aerul puternic si vibrant, zborul lui tinde mereu spre lumina inalta a soarelui. Noaptea este, inca de la inceput, un teritoriu cunoscut si stapanit, iar ziua este permanent de cucerit. Dar pentru el nimic nu este prea greu. Ca intr-o joaca, invata fiecare zbor, fiecare cuvant si fiecare floare. Dar dintre toate florile pamantului, cel mai mult, in drumul lui, fluturasului ii place “sora soarelui”. Sta toropit si cufundat in galbenul inalt si se roteste, o data cu ea, dupa soare.

Ii mai place fluturasului sa ploua si sa treaca ploaia. Si sa iasa, intr-un colt de cer, soarele. Iar peste toata bolta, sa se intinda, misterios si viu, curcubeul. Atat de multe culori ce pot umple aripile si sufletul! Atat de multe povesti si atat de multe zane stau ascunse intre culori! Fluturasul ar vrea sa poata zbura pana sus, sus de tot, ca sa isi poata inmuia usor aripile in lumina…Face zilnic, pentru asta si pentru multe altele, operatii complicate cu cifre, cu cuvinte, cu ape si cu jocuri. Iar intr-o zi va atinge curcubeul. Unele dintre culori si le doreste foarte tare…

An tan te

In acelasi timp, in momentele de liniste si odihna, aripile fluturasului se strang, se aduna, iar sufletul lui toarce ca o pisica. O pisica violet, sub ploaia de stele. Nimeni nu stie ca, uneori, in noptile senine, fluturii se transforma in mate caline, blande, colorate, care torc firul iubirii. Noaptea, mica pisica violet se lipeste de oameni si de lucruri si le spune ca ii iubeste. Ziua, fluturasul este curajos, nazdravan, schimbator, multicolor. Misca nestapanit in jurul lui, valurile de aer si cauta. Drumul spre soare. Ne umple pe toti din jur cu pulbere stralucitoare si face lucrurile sa se intample. Se joaca si canta si zboara. Si nu oboseste niciodata. Doar inainteaza din zi spre noapte, arzand.

An tan te

Totul, si ziua si noaptea, si zborul si linistea, sunt un joc. Sunt pur si simplu. Fluturasul meu ESTE pur si simplu. Si  stie inca sa fie. Iubeste si se joaca. Zboara si nu se explica. Vrea sa stie si sa inteleaga lumina, miscarea, noaptea, stelele, ninsorile, cuvintele, atat de multe lucruri. Vrea repede si asta ii frange, uneori, zborul. Dar numai uneori si pentru putin timp. Pentru ca linistea de noaptea ii reface aripile. Iar drumul si timpul devin iarasi, dimineata, rotunde. Si pline de toate minunile lumii. De toti prietenii si de toate culorile.

Si atunci, pe cercul zilei, se reia zborul si cantecul: 

An tan te

dize mane pe

dize mane compane

an tan te.

An tan te

Am gasit aceasta poezie – daca iti mai amintesti de ea – la inceputul unei carti scrise de o prietena. Cartea se numeste Ce traieste copilul si ce simte mama lui si a iesit de sub tipar la editura TREI. Si aceasta poezie mi-a readus in minte o perioada din viata mea pe care o retraiesc zilnic, de care ma bucur acum mai mult decat atunci cand silabiseam eu:

An tan te

Dize mane pe,

Dize mane compane,

An tan te.

De cand am citit-o fac incantatii toata ziua. An tan te…Iar amintirile vin peste mine. Copilaria se revarsa peste mine. Cu cantece, cu fluturi, cu marea de la Mamaia (care credeam ca este mamaia noastra de acasa), cu jocuri de fotbal, cu Tara, tara vrem ostasi, cu sarituri de coarda, cu vita de vie inflorita peste noapte, cu pepeni mari, verzi si zemosi, cu zambetul mamei atat de bun si de drag, cu mandria tatalui meu cand spunea: Ei sunt copiii mei, desi faceam de obicei tot felul de trasnai, cu motorul masinii pe care il recunosteam de la sute de metri, cand se apropia de casa, cu meciurile de volei in fata verandei cu geamuri, de cei cinci lei saptamanali care erau atat de muuuuultti bani, cu inghetata plina de ace de gheata care se vindea in oras in ziua balciului anual si cate si mai cate.

An tan te inseamna toate astea si multe altele. Inseamna ciorapi pana la genunchi, doua cozi legate cu funde, inseamna genunchii pemanent juliti, cartile citite cu sete, inseamna linistea si credinta copilariei depline, inseamna uimirea ca oamenii mari sunt atat de mari si stiu atat de multe lucruri, dorul de acasa si dorinta de a pleca si de a creste. An tan te spun astazi, venind sa se cuibareasca in bratele mele – si fetele mele. Se duc in lumea mai mare sau mai mica a copilariei lor, traiesc, se bucura sau se intristeaza, apoi vin si se cuibaresc, intra in rotundul bratelor ca intr-un fagure.

An tan te… Tu nu lasi sa mi se intample nimic rau – spune buburuza adesea. Ea stie, intuitiv, ca acolo, la adapostul bratelor de ascund toate buburuzele si toti fluturii copilariei. Ca acolo au ramas toate cantecele si toate incantatiile jocului. Pentru ca acolo, in spatele bratelor facute cerc, inima mea a invatat sa fie mare incat se poata odihni in ea nelinisti mari de copil.

An tan te…canta copiii mei, iar cantecul ma face sa zambesc toata, cu ochii, cu gura, cu palmele, si rotunjeste lutul in bile, le coloreaza si le pune sa se insiruie una dupa cealalta.

Colierul fluturasului meu o sa fie gata peste cateva ore. O sa povestesc mai tarziu cum traieste ea An tan te, Dize mane pe, Dize mane compane, An tan te.

Prima scrisoare pentru parinti

Am citit de curand un articol vechi aproape de un secol, scris de W. Livingston Larned, una din piesele clasice ale jurnalismului american. Articolul se numeste “Tata uita” si morala lui, inainte de toate si care se aplica atat in cazul copiilor nostri, cat si in cazul celor care ne inconjoara este aceea ca nu trebuie sa criticam, nu trebuie sa condamnam si nu trebuie sa ne plangem. Trebuie sa incercam intotdeauna sa ne punem in locul celorlalti si sa incercam sa le intelegem punctul de vedere si modul in care vad lumea. Asadar….:

“Asculta-ma, fiule:  iti vorbesc in timp ce dormi, cu o manuta sub obraz si cu buclele tale blonde si umede adunate pe fruntea plina de sudoare. M-am strecurat singur in camera ta. Acum doar cateva minute, pe cand citeam ziarul in biblioteca, am fost inabusit de remuscari. Am venit langa patul tau cu un profund sentiment al vinei.

Iata la ce ma gandeam, fiule: am fost mereu suparat pe tine, te-am certat pe cand te imbracai pentru scoala pentru ca te-ai sters prea repede cu prosopul pe fata. Te-am condamnat pentru ca nu ti-ai curatat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru ca ai aruncat pe jos cateva din lucrurile tale.

Te-am considerat vinovat si la micul dejun. Varsai bautura, infulecai mancarea, iti puneai coatele pe masa. Iti ungeai painea cu prea mult unt. Si cand te-ai dus la joaca si eu am plecat la slujba, te-ai intors, mi-ai facut cu mana si mi-ai spus:  “Pa , tati!”, iar eu m-am incruntat si ti-am raspuns: “Indreapta-ti umerii!”

Apoi a reinceput totul in aceeasi dupa-amiaza. Intorcandu-ma de la serviciu, te-am spionat; stateai in genunchi si te jucai cu bilutele. Sosetele iti erau gaurite. Te-am umilit in fata prietenilor tai aducandu-te cu forta acasa. Sosetele costau bani – si daca ar fi trebuit sa le cumperi, ai fi fost mai atent! Inchipuie-ti, fiule, asa se poarta un tata!

Iti amintesti, mai tarziu, cum eu citeam in biblioteca, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbra de durere in priviri?

Cand mi-am ridicat ochii din hartie, enervat din cauza intreruperii, ai sovait in pragul usii.

“Ce vrei?, m-am rastit.

N-ai spus nimic, dar ai venit in fuga si te-ai aruncat in bratele mele si m-ai sarutat, cu manutele tale mici incolacite in jurul gatului meu cu atata dragoste, pe care Dumnezeu insusi ti-a daruit-o si pe care nici nepasarea n-o putea ucide. Mai apoi ai plecat, tropaind usor pe scari.

Ei bine, fiule, cateva clipe mai tarziu hartia mi-a alunecat din maini si am fost patruns de o groaza cumplita. Ce facuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a cauta nod in papura, de a certa – asta era rasplata pe care o primeai pentru ca erai baiat. Nu ca nu te iubeam; dar ceream prea multe de la anii tai fragezi. Imi stabilisem drept criteriu propria-mi varsta.

Si era atat bunatate, frumusete si adevar in sufletul tau. Micuta ta inima era la fel de desavarsita ca zorii ce invaluie triumfator dealurile domoale. Toate astea se adunasera in impulsul tau de moment de a te nasputi sa ma saruti si sa-mi urezi noapte buna. Nimic altceva nu conteaza in aceasta seara. Am venit la capataiul tau pe intuneric si am ingenunchiat acolo, rusinat!

E o ispasire palida, stiu ca n-ai intelege toate astea daca ti le-as spune cand esti treaz. Dar maine o sa fiu un tatic adevarat! O sa iti fiu prieten de nadejde, voi suferi cot la cot cu tine si voi rade cand razi si tu. O sa imi musc limba inainte sa te cert. O sa repet mereu, ca intr-un ritual: “Nu e decat un pusti – un baietel si nimic mai mult.”

Mi-e teama ca te-am tratat ca pe un barbat. Si, totusi, fiule, acum ca te vad ghemuit si ostenit in patutul tau de copil, imi dau seama ca nu esti decat un copilas. Pana mai ieri te purta mama in brate si iti odihneai capsorul pe umarul ei. Ti-am cerut prea mult,mult prea mult.”

Acesta este articolul “Tata uita” al lui W. Livingston Larned, iar pe mine m-a impresionat si, intr- masura mai mare sau mai mica, in anumite momente, m-am vazut alaturi de copiii mei. M-am vazut in momentele in care, in ciuda a tot ceea ce imi propun, nu am rabdare si vreau ca ele, fetele mele, sa inteleaga pur si simplu. Sa stie….pentru ca – nu-i asa? – sunt foarte mari.

Stiu, de fapt stiu, ca nu sunt mari - nici eu nu sunt mare intotdeauna – si cu toate astea uneori merg prea repede si as vrea ca ele sa alerge dupa mine (nu inteleg nici eu unde ma grabesc si de ce trebuie sa creasca atat de repede). Si atunci cred ca ma uit cumva, nerabdatoare sau fara niciun pic de intelegere la ele. Cu o privire intrebatoare si rece. CRED. Nu stiu sigur, dar banuiesc ca asta este impresia lor pentru ca atunci, desi vin sa imi spuna  sau sa ma intrebe ceva, nu mai zic nimic. Iar eu, foarte grabita sau agitata, intreb: “Ce este? Spuneti repede. Eu am treburi FOARTE IMPORTANTE SI BLA,  BLA, BLA….” Imi este si greu acum sa ma gandesc la ce mai spun. Si atunci fluturasul cel mare nu spune nimic, TACE, iar buburuza cea mica se uita le mine cu ochii mari si rosteste senin, ca si cum niciodata nu a vrut sa imi spuna altceva: “Te iubesc mami…” Doar, doar voi intelege. Si inteleg, de cele mai multe ori inteleg, dar mi se intampla sa gresesc. Iar scrieri de felul celei pe care tocmai v-am imparatasit-o si voua ma ajuta sa imi amintesc ca zilnic, am parte de dragostea neconditionata a copiilor mei si asta este o binecuvantare. Si imi amintesc ca sunt si pot sa fiu un om mai bun. Imi doresc si va doresc din tot sufletul.

Fluturasul si buburuza

Fluturasul si-a luat zborul. Nu are decat 8 ani, dar invata sa zboare la inaltimi foarte mari. Astazi de dimineata, foarte devreme, a plecat pentru prima oara, singura, de acasa.  Atunci cand s-a anuntat tabara in Turcia, acum vreo 6 luni, a venit acasa foarte entuziasmata si a spus ca vrea sa mearga. Iar mie, ca unei mame care vrea sa isi lase copiii sa zboare, mi s-a parut o idee buna. Si am zis ca poate sa mearga. Si alegerea mi s-a parut in continuare buna. Numai ca de o saptamana, inima a inceput sa mi se micsoreze, iar sufletul s-a ascuns sub toate cuvintele si jocurile posibile. Refuzam, pur si simplu, sa ma gandesc ca fluturasul meu va zbura pentru prima data mai departe de raza mea vizuala. Mai departe de un sfert de ora de drum. Incerc din rasputeri sa ma linistesc, sa imi spun ca ea se va descurca. Si se va descurca, sunt sigura. Pentru ca are aripi mari si stralucitoare, pentru ca are putere si are vointa. Pentru ca este minunata si este “mare”.

Am analizat toata saptamana care a trecut gandurile si sentimentele care imi strabateau mintea si sufletul. Multe si contradictorii. Si mi-am dat seama ca teama mea de om mare se amesteca, fara voie, cu o mare doza de egoism. Iar asta m-a linistit. M-a linistit pentru ca atunci am inteles ca nu sunt obiectiva cand mi se face teama. Nu sunt obiectiva pentru ca, in egoismul meu,  vreau sa imi tin copilul langa mine, ma gandesc ca ea este a mea. Si atunci am lasat-o sa plece, convinsa ca are tot ce ii trebuie sa se inalte si sa se departeze… Imi lipseste uneori altruismul si am tendinta de a-mi tine copiii pe aproape. Laga mine. Am norocul ca ma scutur la timp. Ca pot vedea limpede, ca ma pot vedea limpede. Pe mine si pe copiii mei. Si tocmai pentru ca ii iubesc ii voi lasa sa zboare. Inalt si zgomotos, cu sbulber de frunze si de pulbere de aur – ca fluturasul, sau lin si delicat – ca buburuza. Si ma voi bucura mereu de zborul lor, iar inima mi se va rupe de fiecare data. Vor pleca de fiecare data cu o parte din mine, dar asta nu poate decat sa ma bucure, pana la urma. Nu vor fi singure niciodata, iar eu voi calatori mai mult decat pot sa o fac de una singura.

Zburati fluturasi si buburuze! Lumea e toata a voastra!!

Au inflorit teii de mai

Au inflorit teii de mai. Inflorirea lor s-a petrecut peste noapte sau poate peste zi, habar nu am, eu i-am vazut infloriti. Sau mai bine zis, i-am mirosit dintr-o rasuflare. Mirosul lor dulceag-amarui m-a atras pe alei tacute si ascunse. Nu stiam ce are special aceasta zi pana nu am zarit, ascunse printre frunze, florile teiului, galbui. Aerul parca devnise mai greu, mai trist. Si mai greu treceau clipele diminetii, cu florile teiului deasupra capului meu.

Am tacut brusc, in mijlocul cuvintelor, iar buburuza si fluturasul, m-au privit mirate. “De ce taci?”. “Ssstttt, liniste. Miroase….”, iar ochii lor frumosi s-au marit de uimire. Sunt mici, nu isi amintesc mirosurile anilor trecuti, asa ca fericirea este totala in fiecare an. Intr-un fel, in cazul florilor tacute de tei, este la fel si pentru noi. Mirosul lor pare ca se uita, dar uimirea este la fel de mare de fiecare data. Tacerea pe care ne-o impune prima adiere care miroase a tei este adanca in fiecare primavara tarzie, dar stiu sigur ca de uitat nu uitam de tot niciodata. Cred ca mireasma florilor de tei se imprima nevazut in memoria noastra primara, printre amintirile lucrurilor care ne-au invatat sa iubim.