O zi

A fost astazi o zi fara soare. Si nu numai atat. Fara fluturi si fara buburuze. Mi-am dat seama ca fara soare, fluturi si buburuze, clipele mele sunt altfel, mai greoaie, mai sterse si mai tacute. Aproape de sfarsitul zilei, intrand in casa, mi s-a facut dintr-o data frig. Ascunsa sub o mare patura si cu cana de cafea fierbinte alaturi, am avut chef sa ascult fado. Ploaia de afara, tacerea din casa si fado s-au potrivit perfect cu ritmul sufletului meu. Iarasi.

Si parca, astfel, am plecat putin in Portugalia.

Dimineata cu care incepe totul

Imi plac diminetile…Mohorate, calde, umede sau luminoase, strabatute de prevestirea zilei ce va urma. Imi place inceputul si posibilul care se strecoara in suflet, atunci cand aerul diminetilor ma cuprinde. Patrund in dimineata ca intr-o lume noua si necunoscuta. Pasesc cu atentie, cu grija si cu toate simturile in alerta. Miros, pipai, privesc, aud. Totul este mult mai puternic si mai navalnic dimineata. Imi pare ca pluteste in jurul meu toata frumusetea lumii, tot ceea ce a fost si pe care pot construi, tot ceea ce poate incepe. Chiar de acum.

Lungesc clipele, le dilat si as vrea sa nu treaca niciodata. Pentru ca le simt trecand prin mine, le simt sufland in panzele sufletului, le vad aievea cum fac totul posibil. Exista o magie pe care incerc in fiecare dimineata sa o deslusesc, dar care ramane mereu noua si neatinsa. Aerul este mai tare si mai luminos. Dupa noapte, totul in jur este nud si plin de asteptare, nu e inca asternut praful zilei. Praful lucrurilor care nu ne ies, praful dezamagirilor si al uitarii, imposibilul sau amanarea. Totul este ACUM. Totul este aici, in posibilul cu care ne inconjoara fiecare dimineata.

Ma uit la oameni. Zambesc. Nu mi se raspunde la fel. De foarte multe ori. Ma uit la oameni si sunt bucuroasa. Nimeni nu intelege de ce. Sau sunt foarte putini aceia care impartasesc alaturi de mine bucuria diminetii acesteia. Zambesc si imi vine sa strig. Imi vine sa imi strig bucuria pentru ca nu- mi mai incape in suflet. Respirati! imi vine sa strig. Aerul diminetii face bine. Scoateti mastile si respirati! Va puteti molipsi de bucurie si de lumina si de miros de flori si s-ar putea ca unii fulgi de zapada sa cada si pe voi. Puteti incepe astazi o alta zi  a vietii voastre! Este posibil. Se poate ca azi sa inceapa o ALTA zi care poate sa nu-i urmeze celei de ieri, ci unei alte zile de demult. Unei alte zile in care credeam. Unei alte zile care, demult, a inceput  cu o dimineata in care totul ne-a parut posibil.

Putem sa luam cu noi cat soare vrem si sa-l punem in zambetele noastre, dimineata ne ingaduie. Putem sa luam cat ciripit de pasari vrem, putem sa plecam cu florile dupa noi, putem sa spalam tot praful de prin cotloanele sufletului cu ploile diminetilor. Dimineata ne ingaduie. Putem sa ningem cu cuvinte frumoase, putem sa cantam, ne este permis.

Putem fi fericiti in dimineata asta.

Prima scrisoare pentru parinti

Am citit de curand un articol vechi aproape de un secol, scris de W. Livingston Larned, una din piesele clasice ale jurnalismului american. Articolul se numeste “Tata uita” si morala lui, inainte de toate si care se aplica atat in cazul copiilor nostri, cat si in cazul celor care ne inconjoara este aceea ca nu trebuie sa criticam, nu trebuie sa condamnam si nu trebuie sa ne plangem. Trebuie sa incercam intotdeauna sa ne punem in locul celorlalti si sa incercam sa le intelegem punctul de vedere si modul in care vad lumea. Asadar….:

“Asculta-ma, fiule:  iti vorbesc in timp ce dormi, cu o manuta sub obraz si cu buclele tale blonde si umede adunate pe fruntea plina de sudoare. M-am strecurat singur in camera ta. Acum doar cateva minute, pe cand citeam ziarul in biblioteca, am fost inabusit de remuscari. Am venit langa patul tau cu un profund sentiment al vinei.

Iata la ce ma gandeam, fiule: am fost mereu suparat pe tine, te-am certat pe cand te imbracai pentru scoala pentru ca te-ai sters prea repede cu prosopul pe fata. Te-am condamnat pentru ca nu ti-ai curatat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru ca ai aruncat pe jos cateva din lucrurile tale.

Te-am considerat vinovat si la micul dejun. Varsai bautura, infulecai mancarea, iti puneai coatele pe masa. Iti ungeai painea cu prea mult unt. Si cand te-ai dus la joaca si eu am plecat la slujba, te-ai intors, mi-ai facut cu mana si mi-ai spus:  “Pa , tati!”, iar eu m-am incruntat si ti-am raspuns: “Indreapta-ti umerii!”

Apoi a reinceput totul in aceeasi dupa-amiaza. Intorcandu-ma de la serviciu, te-am spionat; stateai in genunchi si te jucai cu bilutele. Sosetele iti erau gaurite. Te-am umilit in fata prietenilor tai aducandu-te cu forta acasa. Sosetele costau bani – si daca ar fi trebuit sa le cumperi, ai fi fost mai atent! Inchipuie-ti, fiule, asa se poarta un tata!

Iti amintesti, mai tarziu, cum eu citeam in biblioteca, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbra de durere in priviri?

Cand mi-am ridicat ochii din hartie, enervat din cauza intreruperii, ai sovait in pragul usii.

“Ce vrei?, m-am rastit.

N-ai spus nimic, dar ai venit in fuga si te-ai aruncat in bratele mele si m-ai sarutat, cu manutele tale mici incolacite in jurul gatului meu cu atata dragoste, pe care Dumnezeu insusi ti-a daruit-o si pe care nici nepasarea n-o putea ucide. Mai apoi ai plecat, tropaind usor pe scari.

Ei bine, fiule, cateva clipe mai tarziu hartia mi-a alunecat din maini si am fost patruns de o groaza cumplita. Ce facuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a cauta nod in papura, de a certa – asta era rasplata pe care o primeai pentru ca erai baiat. Nu ca nu te iubeam; dar ceream prea multe de la anii tai fragezi. Imi stabilisem drept criteriu propria-mi varsta.

Si era atat bunatate, frumusete si adevar in sufletul tau. Micuta ta inima era la fel de desavarsita ca zorii ce invaluie triumfator dealurile domoale. Toate astea se adunasera in impulsul tau de moment de a te nasputi sa ma saruti si sa-mi urezi noapte buna. Nimic altceva nu conteaza in aceasta seara. Am venit la capataiul tau pe intuneric si am ingenunchiat acolo, rusinat!

E o ispasire palida, stiu ca n-ai intelege toate astea daca ti le-as spune cand esti treaz. Dar maine o sa fiu un tatic adevarat! O sa iti fiu prieten de nadejde, voi suferi cot la cot cu tine si voi rade cand razi si tu. O sa imi musc limba inainte sa te cert. O sa repet mereu, ca intr-un ritual: “Nu e decat un pusti – un baietel si nimic mai mult.”

Mi-e teama ca te-am tratat ca pe un barbat. Si, totusi, fiule, acum ca te vad ghemuit si ostenit in patutul tau de copil, imi dau seama ca nu esti decat un copilas. Pana mai ieri te purta mama in brate si iti odihneai capsorul pe umarul ei. Ti-am cerut prea mult,mult prea mult.”

Acesta este articolul “Tata uita” al lui W. Livingston Larned, iar pe mine m-a impresionat si, intr- masura mai mare sau mai mica, in anumite momente, m-am vazut alaturi de copiii mei. M-am vazut in momentele in care, in ciuda a tot ceea ce imi propun, nu am rabdare si vreau ca ele, fetele mele, sa inteleaga pur si simplu. Sa stie….pentru ca – nu-i asa? – sunt foarte mari.

Stiu, de fapt stiu, ca nu sunt mari - nici eu nu sunt mare intotdeauna – si cu toate astea uneori merg prea repede si as vrea ca ele sa alerge dupa mine (nu inteleg nici eu unde ma grabesc si de ce trebuie sa creasca atat de repede). Si atunci cred ca ma uit cumva, nerabdatoare sau fara niciun pic de intelegere la ele. Cu o privire intrebatoare si rece. CRED. Nu stiu sigur, dar banuiesc ca asta este impresia lor pentru ca atunci, desi vin sa imi spuna  sau sa ma intrebe ceva, nu mai zic nimic. Iar eu, foarte grabita sau agitata, intreb: “Ce este? Spuneti repede. Eu am treburi FOARTE IMPORTANTE SI BLA,  BLA, BLA….” Imi este si greu acum sa ma gandesc la ce mai spun. Si atunci fluturasul cel mare nu spune nimic, TACE, iar buburuza cea mica se uita le mine cu ochii mari si rosteste senin, ca si cum niciodata nu a vrut sa imi spuna altceva: “Te iubesc mami…” Doar, doar voi intelege. Si inteleg, de cele mai multe ori inteleg, dar mi se intampla sa gresesc. Iar scrieri de felul celei pe care tocmai v-am imparatasit-o si voua ma ajuta sa imi amintesc ca zilnic, am parte de dragostea neconditionata a copiilor mei si asta este o binecuvantare. Si imi amintesc ca sunt si pot sa fiu un om mai bun. Imi doresc si va doresc din tot sufletul.

Pe propriile picioare – Heart start

Drumul prin viata al copiilor mei este unul din lucrurile care ma preocupa cel mai tare. Si ma preocupa acest lucru din perspectiva mea de parinte, adica sunt constienta de rolul si de locul meu in viata lor si imi doresc sa fac cat mai putine greseli. Imi doresc sa cresc niste oameni liberi, niste oameni buni, puternici, empatici si fericiti.

Imi doresc, de fapt, in primul rand, sa fie mai tarziu niste oameni fericiti, care vor reusi sa gaseasca binele, frumosul si motivatia de a merge mai departe, indiferent de ce li se poate intampla. Imi doresc sa aiba aripi sa poata zbura. Nu trebuie, de fapt, decat sa isi pastreze aripile cu care au venit pe lume. Incerc, deci, sa la ajut sa invete cum ar putea sa zboare si pe mai departe. Cum sa isi gaseasca locul si drumul si sufletul. Sa fie mereu asa cum sunt acum:  bune si dragi si curajoase.

Citind cartea lui Daniel Goleman, “Inteligenta emotionala”, despre care am vorbit intr-un post anterior, am gasit intr-un capitol, care se numeste chiar asa: “Pe propriile picioare – Heart start” referiri la un raport al Centrului National de Programe pentru Copii Mici. Aceste raport subliniaza faptul ca reusita la scoala a copiilor nu poate fi previzibila in functie de anumite fapte ale copilului sau de capacvitatea precoce de a citi, ci de inclinatiile emotionale si sociale: siguranta de sine si interesul, sa stie ce comportament se asteapta din partea lui si cum sa isi stapaneasca impulsul gresit, sa fie capabil sa astepte, sa urmeze indicatii si sa apeleze la ajutor, sa stie sa isi exprime nevoile atunci cand se afla in compania altor copii.

Disponibilitatea unui copil fata de scoala si fata de tot ceea ce are de facut si de invatat depinde in special de capacitatea de a sti cum sa invete. “In acest raport, apare o lista cu cele sapte elemente cheie pentru aceasta capacitate cruciala – toate avand o legatura directa cu inteligenta emotionala:

1. Incredere. O senzatie de control si de stapanire a corpului, a comportamentului si a lumii din jur; increderea copilului in faptul ca va reusi cu siguranta in ceea ce incearca si ca adultii ii vor fi de ajutor.

2. Curiozitate. Ideea ca descoperirea unor lucruri noi este un fapt pozitiv si conduce la placere.

3. Intentie. Dorinta si capacitatea de a avea un anumit impact si de a actiona cu o anumita perseverenta. Acest lucru este in stransa legatura cu un simt al competentei, al eficacitatii.

4. Control de sine. Capacitatea de a-si regla si de a-si controla actiunile conform varstei; un sens al controlului interior.

5. Raportare. Capacitatea de a se implica alaturi de altii, in ideea de a fi inteles si de a-i intelege pe altii.

6. Capacitate de a comunica. Dorinta si capacitatea de a schimba la nivel verbal idei, sentimente si concepte cu ceilalti. Aceasta capacitate are legatura cu simtul increderii in ceilalti si pe cel al placerii de a se implica in diverse lucruri alaturi de altii, inclusiv de adulti.

7. Cooperare. Capacitatea de a-si echilibra nevoiile proprii cu ale celorlalti, alaturi de care formeaza un grup in activitate.”

Dobandirea tuturor acestor calitati depinde in mare masura de parinti, care, astfel, ii ajuta sa fie pe propriile picioare. Pentru ca acest lucru este esential, oricat de tentant si de simplu ar fi, ca parinte, sa iti tii copiii legati de tine. TREBUIE sa invete sa fie independenti si MARI, sa se desprinda si sa-si deschida aripile.

Poate toate aceste lucruri sunt plictisitoare si neinteresante pentru multi, dar mie imi umplu timpul si spatiul. Eu a trebuit sa invat multe din aceste lucruri singura si atunci imi pare foarte important ca fetele mele sa primeasca o mana de ajutor. Si imi pare foarte important sa STIU cum sa fac, sa invat cum sa fac cat mai putine greseli pentru ca de multe ori intentiile pot fi bune, iar rezultatele de-a valma.

Sunt convinsa, de altfel,  ca eu, incercand sa salvez aripile minunate ale copiilor mei voi deveni un om mai bun. Pentru a le putea invata pe ele, nu pot decat sa trec toate invataturile prin sufletul meu.

Atat de multa bucurie

Am inceput odata, demult, un post despre femeile din viata mea. Nu stiu ce s-a intamplat, dar aveam atat de multe de spus si atat de multe de retrait incat cuvintele nu s-au adunat toate laolalta.

Am vrut atunci sa scriu si despre mama mea. Despre prezenta ei permanenta in sufletul meu, despre toate cate le-am invatat de la ea, despre dragoste si daruire. Despre cum am invatat, inainte de a fi eu insami mama, ce inseamna sa ai si sa iti iubesti copiii.  As vrea foarte tare ca ea sa mai fie undeva, intr-un loc pe pamant, sa ii pot spune “La multi ani!”. Dar pentru ca ea a plecat de multa vreme, pot ura tot binele din lume tuturor acelor mame care cred, asemeni ei, in frumusetea si minunea de a fi mama.

Vreau sa le urez tot binele din lume si multa lumina prietenelor mele, nu neaparat multe, dar atat de dragi, fara de care viata mea nu ar fi ceea ce este. De la ele invat in fiecare zi ce inseamna sa ai curaj, ce inseamna sa mergi mai departe, ce inseamna sa stii sa fii aproape si ce inseamna sa stii sa asculti.

Vreau sa spun “La multi ani!” surorii mele, care ocupa un loc special in inima mea. Ea este aici atunci cand am cea mai multa nevoie de ea. Fara multe cuvinte si fara justificari. Stie sa fie si sa daruiasca.

Un gand plin de dragoste as vrea foarte tare sa ajunga pana la Oana, mama printesei Giulia si a micului miez de nuca, Luca. As vrea sa stie ca este si va fi permanent in inima mea, ca prin ea mi-am castigat inca o sora. Intrarea ei in viata mea este o mare bucurie.

La multi ani! as vrea sa spun tuturor femeilor. Sa fie fericite ca sunt femei, sa stie sa daruiasca si sa primeasca dragoste, sa invete sa se iubeasca si sa stie ca sunt unice! Sa aveti o primavara frumoasa, voi, cele care aduceti atat de multa bucurie…

Inteligenta emotionala

Astazi as vrea sa iti recomand o carte pe care o citesc acum si pe care imi propusesem sa o citesc de cativa ani buni. Stiam despre ea, stiam conceptul de inteligenta emotionala pe care il dezvolta Daniel Goleman in cartea sa, stiam de razboiul surd care se poarta intre IQ (Intelligence Quotient) si EQ (Emotional Quotient). Si, asa cum am facut de multe ori si fac si acum, mi-am luat cartea atunci cand am considerat ca imi este necesara pentru educatia copiilor mei. Este, bineinteles, foarte importanta pentru mine aceasta carte si pentru felul in care ma inteleg si ma cunosc pe mine. Dar, fetele mele au fost imblodul in plus de a veni vremea ei, a cartii ACUM. Mi-am comandat-o la editura Curtea Veche (aici: http://www.curteaveche.ro/Inteligenta_emotionala_editia_a_III_a-3-638), impreuna cu Inteligenta emotionala in educatia copiilor (Maurice J. Elias, Steven E. Tobias, Brian S. Friedlander) – aici: http://www.curteaveche.ro/Inteligenta_emotionala_in_educatia_copiilor-3-181.

Iti doresc spor la citit. Stiu sigur ca o sa iti placa. Si ca te vor ajuta. Pe tine, nu conteaza daca ai sau nu copii…

Eu stiu a scrie

Eu stiu a scrie

M-a invatat mama.

Ea stia, in primul rand, sa scrie:

Cuvinte, fapte, iubiri.

Scria toata ziua

Cu cerneluri ce pareau invizibile.

Dupa o vreme insa, literele ieseau la iveala.

Rotunde, frumoase, migalite cu dragoste…

Erau pretutindeni literele:

In casa, in gradina, pe painea de pe masa,

pe mainile si  inimile celor care citeau.

Sunt in mine:

 in suflet,

in minte,

in varful degetelor

in onduirea vocii si

in rabdarea cu care imi invat copiii sa zboare.

Ma bucur ca stiu a scrie

literele pe care le stia si mama.

Sfarsit sau inceput?

Fara sa vreau, intrebarile se aduna in jurul meu. danseaza hore nebune si fara oprire. Nu stiu unde m-as putea ascunde, asa cum habar nu am unde le-as putea trimite si nici cine le-ar putea raspunde. Mi-ar conveni de minune ideea de a avea pe cineva caruia sa i le trimit pe toate. Dar, deocamdata, se pare ca eu trebuie sa le raspund tuturor. Sunt fiinte vii aceste intrebari care asteapta raspuns. Se rotesc, striga, soptesc, cer, vor, nu pleaca si astepta raspunsuri. Ce am terminat, ce urmeaza sa incep? Ce e bun si ce e rau, ce am facut si fac bine, cat si cum pot iubi, ce viitor se intinde in fata mea? Cum construiesc viitorul, ce lumini si ce intuneric primesc in viata mea, ce prieteni am castigat si ce prieteni am pierdut? Ce prieteni reusesc sa pastrez? M-am schimbat, m-am imbogatit sau sufletul imi este mai sarac? Se termina ceva sau incepe o lume? Sper din tot sufletul ca la sfarsitul nenumaratelor raspunsuri pe care va trebui sa le dau, sa mi le dau, sa stiu ce trebuie sa se sfarseasca si ce trebuie sa meraga mai departe. Ce s-a nascut si ce a murit in mine. Ce trebuie sa ramana in urma si ce trebuie sa duc mai departe. Si sper sa fac alegerile bune si datatoare de viata…

Apa

marialetitia

Astazi am descoperit un adevar

Il stiam din carti

Il invatasem la scoala, dar

astazi l-am vazut iesind din pielea mea

apa

tasneste suvoaie din mine

ma uit la iubitul meu

Ah, si el contine apa

si in el statea ascuns elementul primordial…

in zile ca asta

cand soarele a patruns prin piele, pana in suflet, pana in celule,

ne ies originile afara

ne ies prin piele

se aduna in picaturi

in broboane - ar spune bunica - de sudoare

se aduna si curg

pentru a forma iarasi

oceanul din care ne-an nascut cu totii.

marialetitia

Prea multe ganduri

M-am intors si ma coplesesc prea multe impresii, prea multe ganduri. Cat am fost plecata s-au adunat, bineinteles, foarte multe lucruri de facut, de rezolvat. Toate foarte urgente. Iar scrisul…foarte urgent, de altfel, pentru sufletul meu, a ramas pe ultimul loc. Nu a ramas timp, nu a rams loc. Asa cred sau asa vreau sa cred. Pentru ca, de fapt, nu mi-am gasit acea stare interioara, de claritate si de lumina. Nu am vazut, nu mi-am identificat limpede starile si povestile pentru a putea scrie despre ele. 

Dar incet, incet mi se limpezesc ochii si corzile sufletului. Se scutura praful zilei si tacerea noptilor.

marialetitia

 Iar gandurile se linistesc si se asaza. Ca pietrele dintr-un batran zid al unei case de munte….