Povestea unui fluturas stralucitor

Este (odata ca niciodata) un fluturas cu aripi stralucitoare. Praful de stele cazuse din belsug in acea seara in care fluturasul a venit pe lume. In noaptea care se strecurase in oras, tacuta, nestiuta de nimeni, venirea fluturasului a urmat rasaritului de luna si de stele. Iar stelele se cerneau ca la inceputul lumii, iar aerul era greu si dens si picurat cu aur. Fluturasul a venit pe lume cu dorul de soare. Luna era acolo, stelele erau acolo, dorul de soare era pretutindeni. 

An tan te

 An tan te…Aripile fluturasului bat aerul puternic si vibrant, zborul lui tinde mereu spre lumina inalta a soarelui. Noaptea este, inca de la inceput, un teritoriu cunoscut si stapanit, iar ziua este permanent de cucerit. Dar pentru el nimic nu este prea greu. Ca intr-o joaca, invata fiecare zbor, fiecare cuvant si fiecare floare. Dar dintre toate florile pamantului, cel mai mult, in drumul lui, fluturasului ii place “sora soarelui”. Sta toropit si cufundat in galbenul inalt si se roteste, o data cu ea, dupa soare.

Ii mai place fluturasului sa ploua si sa treaca ploaia. Si sa iasa, intr-un colt de cer, soarele. Iar peste toata bolta, sa se intinda, misterios si viu, curcubeul. Atat de multe culori ce pot umple aripile si sufletul! Atat de multe povesti si atat de multe zane stau ascunse intre culori! Fluturasul ar vrea sa poata zbura pana sus, sus de tot, ca sa isi poata inmuia usor aripile in lumina…Face zilnic, pentru asta si pentru multe altele, operatii complicate cu cifre, cu cuvinte, cu ape si cu jocuri. Iar intr-o zi va atinge curcubeul. Unele dintre culori si le doreste foarte tare…

An tan te

In acelasi timp, in momentele de liniste si odihna, aripile fluturasului se strang, se aduna, iar sufletul lui toarce ca o pisica. O pisica violet, sub ploaia de stele. Nimeni nu stie ca, uneori, in noptile senine, fluturii se transforma in mate caline, blande, colorate, care torc firul iubirii. Noaptea, mica pisica violet se lipeste de oameni si de lucruri si le spune ca ii iubeste. Ziua, fluturasul este curajos, nazdravan, schimbator, multicolor. Misca nestapanit in jurul lui, valurile de aer si cauta. Drumul spre soare. Ne umple pe toti din jur cu pulbere stralucitoare si face lucrurile sa se intample. Se joaca si canta si zboara. Si nu oboseste niciodata. Doar inainteaza din zi spre noapte, arzand.

An tan te

Totul, si ziua si noaptea, si zborul si linistea, sunt un joc. Sunt pur si simplu. Fluturasul meu ESTE pur si simplu. Si  stie inca sa fie. Iubeste si se joaca. Zboara si nu se explica. Vrea sa stie si sa inteleaga lumina, miscarea, noaptea, stelele, ninsorile, cuvintele, atat de multe lucruri. Vrea repede si asta ii frange, uneori, zborul. Dar numai uneori si pentru putin timp. Pentru ca linistea de noaptea ii reface aripile. Iar drumul si timpul devin iarasi, dimineata, rotunde. Si pline de toate minunile lumii. De toti prietenii si de toate culorile.

Si atunci, pe cercul zilei, se reia zborul si cantecul: 

An tan te

dize mane pe

dize mane compane

an tan te.

Song for her

Ea este inceputul si sfarsitul. Al tuturor lucrurilor. Ea este daruirea si recunostiinta, ea este imprastierea si focalizarea asupra tuturor celor importante. Ea este dragostea, este drumul si este acasa.

Song for women

Ea este ploaia de stele si ploaia de vara, este lumina si intunericul.

Song for women

Sufletul ei se imprastie si se aduna, se daruieste si se inchide in sine ca intr-un fagure. Ea este samanta tuturor florilor ce cresc in sufletele noastre. Ne coloreaza diminetile si ne poate porni in viata cu un singur cuvant.

Song for women

Ea stie sa alunge norii si sa ademeneasca soarele. Sa il cheme si sa il faca stapan peste toate zilele noastre. Stie magii nestiute de nimeni, magii cu cuvinte, cu stropi de speranta, cu drumuri nebanuite, toate amestecate din plin cu iubire.

Song for her

Ea este FEMEIA.

Prima scrisoare pentru parinti

Am citit de curand un articol vechi aproape de un secol, scris de W. Livingston Larned, una din piesele clasice ale jurnalismului american. Articolul se numeste “Tata uita” si morala lui, inainte de toate si care se aplica atat in cazul copiilor nostri, cat si in cazul celor care ne inconjoara este aceea ca nu trebuie sa criticam, nu trebuie sa condamnam si nu trebuie sa ne plangem. Trebuie sa incercam intotdeauna sa ne punem in locul celorlalti si sa incercam sa le intelegem punctul de vedere si modul in care vad lumea. Asadar….:

“Asculta-ma, fiule:  iti vorbesc in timp ce dormi, cu o manuta sub obraz si cu buclele tale blonde si umede adunate pe fruntea plina de sudoare. M-am strecurat singur in camera ta. Acum doar cateva minute, pe cand citeam ziarul in biblioteca, am fost inabusit de remuscari. Am venit langa patul tau cu un profund sentiment al vinei.

Iata la ce ma gandeam, fiule: am fost mereu suparat pe tine, te-am certat pe cand te imbracai pentru scoala pentru ca te-ai sters prea repede cu prosopul pe fata. Te-am condamnat pentru ca nu ti-ai curatat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru ca ai aruncat pe jos cateva din lucrurile tale.

Te-am considerat vinovat si la micul dejun. Varsai bautura, infulecai mancarea, iti puneai coatele pe masa. Iti ungeai painea cu prea mult unt. Si cand te-ai dus la joaca si eu am plecat la slujba, te-ai intors, mi-ai facut cu mana si mi-ai spus:  “Pa , tati!”, iar eu m-am incruntat si ti-am raspuns: “Indreapta-ti umerii!”

Apoi a reinceput totul in aceeasi dupa-amiaza. Intorcandu-ma de la serviciu, te-am spionat; stateai in genunchi si te jucai cu bilutele. Sosetele iti erau gaurite. Te-am umilit in fata prietenilor tai aducandu-te cu forta acasa. Sosetele costau bani – si daca ar fi trebuit sa le cumperi, ai fi fost mai atent! Inchipuie-ti, fiule, asa se poarta un tata!

Iti amintesti, mai tarziu, cum eu citeam in biblioteca, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbra de durere in priviri?

Cand mi-am ridicat ochii din hartie, enervat din cauza intreruperii, ai sovait in pragul usii.

“Ce vrei?, m-am rastit.

N-ai spus nimic, dar ai venit in fuga si te-ai aruncat in bratele mele si m-ai sarutat, cu manutele tale mici incolacite in jurul gatului meu cu atata dragoste, pe care Dumnezeu insusi ti-a daruit-o si pe care nici nepasarea n-o putea ucide. Mai apoi ai plecat, tropaind usor pe scari.

Ei bine, fiule, cateva clipe mai tarziu hartia mi-a alunecat din maini si am fost patruns de o groaza cumplita. Ce facuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a cauta nod in papura, de a certa – asta era rasplata pe care o primeai pentru ca erai baiat. Nu ca nu te iubeam; dar ceream prea multe de la anii tai fragezi. Imi stabilisem drept criteriu propria-mi varsta.

Si era atat bunatate, frumusete si adevar in sufletul tau. Micuta ta inima era la fel de desavarsita ca zorii ce invaluie triumfator dealurile domoale. Toate astea se adunasera in impulsul tau de moment de a te nasputi sa ma saruti si sa-mi urezi noapte buna. Nimic altceva nu conteaza in aceasta seara. Am venit la capataiul tau pe intuneric si am ingenunchiat acolo, rusinat!

E o ispasire palida, stiu ca n-ai intelege toate astea daca ti le-as spune cand esti treaz. Dar maine o sa fiu un tatic adevarat! O sa iti fiu prieten de nadejde, voi suferi cot la cot cu tine si voi rade cand razi si tu. O sa imi musc limba inainte sa te cert. O sa repet mereu, ca intr-un ritual: “Nu e decat un pusti – un baietel si nimic mai mult.”

Mi-e teama ca te-am tratat ca pe un barbat. Si, totusi, fiule, acum ca te vad ghemuit si ostenit in patutul tau de copil, imi dau seama ca nu esti decat un copilas. Pana mai ieri te purta mama in brate si iti odihneai capsorul pe umarul ei. Ti-am cerut prea mult,mult prea mult.”

Acesta este articolul “Tata uita” al lui W. Livingston Larned, iar pe mine m-a impresionat si, intr- masura mai mare sau mai mica, in anumite momente, m-am vazut alaturi de copiii mei. M-am vazut in momentele in care, in ciuda a tot ceea ce imi propun, nu am rabdare si vreau ca ele, fetele mele, sa inteleaga pur si simplu. Sa stie….pentru ca – nu-i asa? – sunt foarte mari.

Stiu, de fapt stiu, ca nu sunt mari - nici eu nu sunt mare intotdeauna – si cu toate astea uneori merg prea repede si as vrea ca ele sa alerge dupa mine (nu inteleg nici eu unde ma grabesc si de ce trebuie sa creasca atat de repede). Si atunci cred ca ma uit cumva, nerabdatoare sau fara niciun pic de intelegere la ele. Cu o privire intrebatoare si rece. CRED. Nu stiu sigur, dar banuiesc ca asta este impresia lor pentru ca atunci, desi vin sa imi spuna  sau sa ma intrebe ceva, nu mai zic nimic. Iar eu, foarte grabita sau agitata, intreb: “Ce este? Spuneti repede. Eu am treburi FOARTE IMPORTANTE SI BLA,  BLA, BLA….” Imi este si greu acum sa ma gandesc la ce mai spun. Si atunci fluturasul cel mare nu spune nimic, TACE, iar buburuza cea mica se uita le mine cu ochii mari si rosteste senin, ca si cum niciodata nu a vrut sa imi spuna altceva: “Te iubesc mami…” Doar, doar voi intelege. Si inteleg, de cele mai multe ori inteleg, dar mi se intampla sa gresesc. Iar scrieri de felul celei pe care tocmai v-am imparatasit-o si voua ma ajuta sa imi amintesc ca zilnic, am parte de dragostea neconditionata a copiilor mei si asta este o binecuvantare. Si imi amintesc ca sunt si pot sa fiu un om mai bun. Imi doresc si va doresc din tot sufletul.

Atat de multa bucurie

Am inceput odata, demult, un post despre femeile din viata mea. Nu stiu ce s-a intamplat, dar aveam atat de multe de spus si atat de multe de retrait incat cuvintele nu s-au adunat toate laolalta.

Am vrut atunci sa scriu si despre mama mea. Despre prezenta ei permanenta in sufletul meu, despre toate cate le-am invatat de la ea, despre dragoste si daruire. Despre cum am invatat, inainte de a fi eu insami mama, ce inseamna sa ai si sa iti iubesti copiii.  As vrea foarte tare ca ea sa mai fie undeva, intr-un loc pe pamant, sa ii pot spune “La multi ani!”. Dar pentru ca ea a plecat de multa vreme, pot ura tot binele din lume tuturor acelor mame care cred, asemeni ei, in frumusetea si minunea de a fi mama.

Vreau sa le urez tot binele din lume si multa lumina prietenelor mele, nu neaparat multe, dar atat de dragi, fara de care viata mea nu ar fi ceea ce este. De la ele invat in fiecare zi ce inseamna sa ai curaj, ce inseamna sa mergi mai departe, ce inseamna sa stii sa fii aproape si ce inseamna sa stii sa asculti.

Vreau sa spun “La multi ani!” surorii mele, care ocupa un loc special in inima mea. Ea este aici atunci cand am cea mai multa nevoie de ea. Fara multe cuvinte si fara justificari. Stie sa fie si sa daruiasca.

Un gand plin de dragoste as vrea foarte tare sa ajunga pana la Oana, mama printesei Giulia si a micului miez de nuca, Luca. As vrea sa stie ca este si va fi permanent in inima mea, ca prin ea mi-am castigat inca o sora. Intrarea ei in viata mea este o mare bucurie.

La multi ani! as vrea sa spun tuturor femeilor. Sa fie fericite ca sunt femei, sa stie sa daruiasca si sa primeasca dragoste, sa invete sa se iubeasca si sa stie ca sunt unice! Sa aveti o primavara frumoasa, voi, cele care aduceti atat de multa bucurie…

Ma face fericita…

Intr-o seara, m-am dus cu fetele, cu niste prieteni si cu bunica tuturor copiilor (este de fapt mama prietenului nostru si bunica adoptata a tuturor copiilor din grup) sa ne plimbam. Eu si buburuza o luasem inaintea tuturor si mergeam povestind tot felul de lucruri, care mai de care mai minunate si mai neintalnite. Se crease intre noi o atmosfera de povesti si de complicitate simpla si dulce. Sunt esentiale – din punctul meu de vedere – aceste momente de complicitate aparte cu copiii tai. Iti dau si tie si le da si lor un sentiment de siguranta, de intelegere, de apartenenta la o lume plina de iubire si de oameni dragi. Si ca sa inteleg mai pe deplin acest sentiment, si ca sa mi se confirme toate credintele, si ca sa mai repetam si datile viitoare astfel de clipe, buburuza spune (cuvinte neasteptate pentru un copil de patru ani si pe care nu stiu daca le-a auzit exact asa intr-un oarecare alt context):
– Mami, ma face fericita aceasta plimbare cu tine….
Iar eu am ramas fara cuvinte si un sentiment de bine mi-a inmuiat genunchii, iar fluturii emotiei au tresarit in stomac. Eram, la randul meu, fericita si am stiut ca sunt pe calea cea buna. Incet, dar sigur, fericirea copiilor mei se cladeste, sentimentul de fericire va fi oricand prezent in inima lor si vor stii, negresit, sa-l caute si sa-l traiasca…

Ce este un melc fara chelie…?

Intr-o frumoasa zi de vara, buburuza a venit de la gradinita, ca in oricare alta zi…A urmat dusul, schimbatul in hainute de casa, cu fustite sau rochite sau mai stiu eu ce si jocul de neterminat cu printese, ponei si multe altele. Cu chiu cu vai ne-am adunat si pentru somnul de pranz, penru ca – nu-i asa? – buburuzele cele mici trebuie sa doarma ca sa le creasca aripile si sa iasa de sub carapacea colorata. Am uitat sa iti spun ca, mai nou, carapacea micutei buburuze se coloreaza si verde cu picuri portocalii, si albastra cu picuri galbeni. Nimeni nu stie, la noi in casa, de unde isi ia culorile, dar schimbarile sunt evidente si luminoase. Am citit povesti cu printese, cu un ananas buclucas, cu fetite cu chibrituri, cu tot felul de personaje ce populeaza lumea noastra de zi cu zi. Aceste personaje sunt, zilnic, in casa noastra, intra, ies, starnesc dispute si sunt subiecte de discutii nesfarsite. Sunt aici cu noi, inainte de fiecare somn si in zorii zilei.

marialetitia

Intr-un traziu, buburuza Anuta a adormit, dupa ce am asigurat-o inca o data ca dupa somnul de pranz nu urmeaza ziua de maine. Avem aceasta dilema zilnic. Eu nu cred ce crede ea. Ea este convinsa, iar eu ii explic de fiecare data, spre neintelegerea ei, ca dupa cele doua ore de somn, nu este dimineata, iar ziua inceputa furtunos de dimineata, continua. Cum e posibil asa ceva?, se intreaba ea. Ma asculta, se uita la mine dintr-o parte ca si cum habar nu am ce vorbesc si, intr-un final, obosita si cu ochii mici, zice: Bine, daca spui tu!…

Stai, am pierdut, povestindu-ti despre ziua de maine si cea de azi, firul povestii. Deci, dupa toate aceste discutii, buburuza a adormit. Iar cand s-a trezit, cu fata cuminte si sufletelul lipicios a venit si s-a ghemuit in bratele mele pe canapea. A stat nemiscata si ganditoare cateva minute bune. Si cand ma asteptam mai putin m-a intrebat:

-Mama, ce inseamna un melc fara chelie?

-Cum adica? intreb eu aiurita de intrebare, convinsa, in acelasi timp, ca nu am inteles bine.

-Da, spune ea, ce este un melc fara chelie?

 -Nu exista melc fara chelie, vezi tu, melcii nu au par, deci nu pot avea nici chelie, explic eu prea didactic, pentru a nu pufni in ras.

-Stii, spune buburuza, azi m-am descaltat in curtea gradinitei, iar in sandaua mea a intrat un melc fara chelie. Asa este, pentru ca asa a spus doamna educatoare. Era asa, lung ca un sarpe. Si imi arata ceva mic de tot cu degetelele.

Nu iau in seama lungimea aratata de ea, pentru ca stiu ca parerea ei despre marimi este extrem de relativa. Astfel, si ea este mare cat se poate cuprinde intre doua degetele, iar eu sunt, intr-adevar, un piiiiiiiiic mai mare. Dar, cu toate astea, ma gandesc serios ce i-a spus doamna, care e autoritatea suprema. Oare i-a zis numai asa, ceva, ca sa scape de explicatii suplimentare? Dar, totusi, chelia unui melc nu o inventeaza nimeni asa de usor…

Si, brusc, mintea mea trecuta prin multe povesti si cuvinte amestecate si cu intelesuri ascunse, desluseste ce este cu melcul.

- Iubita mea draga, era, cumva, acel ceva lunguiet, un melc fara cochilie?

- Da, spune buburuza senina. A intrat azi in sandaua mea. Un melc fara chelie.

marialetitia

Au inflorit teii de mai

Au inflorit teii de mai. Inflorirea lor s-a petrecut peste noapte sau poate peste zi, habar nu am, eu i-am vazut infloriti. Sau mai bine zis, i-am mirosit dintr-o rasuflare. Mirosul lor dulceag-amarui m-a atras pe alei tacute si ascunse. Nu stiam ce are special aceasta zi pana nu am zarit, ascunse printre frunze, florile teiului, galbui. Aerul parca devnise mai greu, mai trist. Si mai greu treceau clipele diminetii, cu florile teiului deasupra capului meu.

Am tacut brusc, in mijlocul cuvintelor, iar buburuza si fluturasul, m-au privit mirate. “De ce taci?”. “Ssstttt, liniste. Miroase….”, iar ochii lor frumosi s-au marit de uimire. Sunt mici, nu isi amintesc mirosurile anilor trecuti, asa ca fericirea este totala in fiecare an. Intr-un fel, in cazul florilor tacute de tei, este la fel si pentru noi. Mirosul lor pare ca se uita, dar uimirea este la fel de mare de fiecare data. Tacerea pe care ne-o impune prima adiere care miroase a tei este adanca in fiecare primavara tarzie, dar stiu sigur ca de uitat nu uitam de tot niciodata. Cred ca mireasma florilor de tei se imprima nevazut in memoria noastra primara, printre amintirile lucrurilor care ne-au invatat sa iubim.

Tristete

Cand tristetea vine in valuri peste mine, cand simt ca nu mai pot respira, asa cum mi s-a intamplat astazi, ma concentrez pe lucruri marunte. Incerc sa imi urmaresc pasii, ritmul lor perfect, imi urmaresc mainile facand cele mai banale treburi, imi ascut urechea sa asculte cele mai slabe sunete. Urmaresc, ca acum, degetele mergand ezitante pe taste. Si pot, astfel, merge mai departe. Pot trai ziua de azi, pot privi linistita in ochii care se indreapta spre mine cu speranta si pot sustine speranta, pot pasi spre ziua de maine cu incredere si liniste. Ce va aduce ziua de maine, voi depasi maine, spune mintea mea. Reusesc, facand astfel, sa iau lucrurile pe rand si sa impiedic spaima sa se apropie de mine. Ne cunoastem foarte bine noi doua. Eu si spaima. Si tocmai pentru ca ne cunoastem atat de bine, am invatat sa ne ocolim. Dar pentru ca tentatia fricii este atat de mare, am nevoie de toate gesturile banale si zilnice, de toate simturile mele.

Iar de fiecare data cand asediul spaimei este iminent, ma intorc – pentru a cata oara – la oamenii dragi mie. Ca la niste ancore in furtuna. Dar nu ma intorc la iubirea lor pentru mine ci la iubirea mea pentru ei. Pentru ca eu sunt aceasta iubire pentru ei si inca ceva, de neinteles, pe deasupra.

Ingerul bunicii

Bunica mea are 90 de ani. Ea vede un inger. Si sta toata noaptea de vorba cu el. Dimineata pleaca in sat dupa paine, pentru ca trebuie sa aseze ingerul la masa. Bunica mea are 90 de ani si de acolo, din casuta ei cu prispa si pamant pe jos, s-a rugat mult ca ingerul sa vina. Si dorinta i s-a implinit…