Cand tristetea vine in valuri peste mine, cand simt ca nu mai pot respira, asa cum mi s-a intamplat astazi, ma concentrez pe lucruri marunte. Incerc sa imi urmaresc pasii, ritmul lor perfect, imi urmaresc mainile facand cele mai banale treburi, imi ascut urechea sa asculte cele mai slabe sunete. Urmaresc, ca acum, degetele mergand ezitante pe taste. Si pot, astfel, merge mai departe. Pot trai ziua de azi, pot privi linistita in ochii care se indreapta spre mine cu speranta si pot sustine speranta, pot pasi spre ziua de maine cu incredere si liniste. Ce va aduce ziua de maine, voi depasi maine, spune mintea mea. Reusesc, facand astfel, sa iau lucrurile pe rand si sa impiedic spaima sa se apropie de mine. Ne cunoastem foarte bine noi doua. Eu si spaima. Si tocmai pentru ca ne cunoastem atat de bine, am invatat sa ne ocolim. Dar pentru ca tentatia fricii este atat de mare, am nevoie de toate gesturile banale si zilnice, de toate simturile mele.
Iar de fiecare data cand asediul spaimei este iminent, ma intorc – pentru a cata oara – la oamenii dragi mie. Ca la niste ancore in furtuna. Dar nu ma intorc la iubirea lor pentru mine ci la iubirea mea pentru ei. Pentru ca eu sunt aceasta iubire pentru ei si inca ceva, de neinteles, pe deasupra.
Comentarii recente