Luca si coaja de nuca

Cred ca ti-am mai povestit, odata, demult, despre printesa Giulia care astepta un fratior. Un fratior pe care trebuia sa il cheme, daca ar fi fost dupa cum isi dorea Giulia, Gheorghita Fat-Frumos. Pana la urma insa, regele, regina si Giulia au hotarat, de comun acord, ca pe printul ce urma sa se nasca sa il cheme Luca. Urma sa stapaneasca peste un regat cu foarte multe fete printese si niciun alt print. Urma sa fie cel mai rasfatat si mai iubit print din cati fusesera vreodata. Inainte chiar de a veni pe lume, toti vorbeau despre el. Ursitoare din toata lumea ii urau viata lunga si bogata, plina de daruri nemaivazute. Iar printesele din viata lui, incepand, bineinteles, cu Giulia, il asteptau pline de uimire si nerabdare.

Astfel, Giulia intreba. Cat o sa fie de mare, ce-o sa-i placa, daca stie sa citeasca, daca stie povesti, daca se poate juca cu el inca de la inceput, ce inseamna sa ai un frate baiat, cum se poarta un baiat daca este fratele tau? Si tot felul de alte intrebari.

Oricum, frumoasa printesa Giulia a retinut in primul rand faptul ca Luca o sa fie, pentru cateva luni bune, mic-mic si ca nu se poate juca cu el asa cum se joaca cu prietenii ei. Ca trebuie sa aiba muuuuuuuuuuulta rabdare pana cand fratiorul ei va incepe sa se ridice pe picioruse si sa poata alerga dupa ea, pana vor citi impreuna povesti si pana se vor ascunde prin toate cotloanele palatului.

Astfel, Giulia stia, de acum, ce asteapta. Cand regina l-a nascut pe Luca si trebuia sa se intoarca acasa, habar nu avea ca micuta printesa pregatise, deja, un patut pentru fratior. Totul era in buna ordine, iar surioara il astepta hotarata sa il ocroteasca si sa il ajute sa cresca. Pentru ca era foarte nerabdatoare sa se joace impreuna.

In bucatarie, intr-o cana de ceai, plutind pe apa, se afla o jumatate de coaja de nuca. Era pentru Luca. Il astepta cuminte si confortabila. Acolo, printesa pregatise un mic asternut pentru fratiorul cel mic. Nu ii spusesera toti ca este mic? Nimeni nu se gandise sa ii si arate cat de mic. Si atunci, printesa si l-a inchipuit mic, mititel, cat sa incapa in coaja de nuca. Daca ar fi stiut ca este mai mare nu s-ar mai fi simtit asa de responsabila. Atat de grijulie si atat de nerabdatoare.

Cand regina a intrat pe usa, iar Giulia l-a vazut pe fratiorul ei, un zambet de usurare i-a indundat fata. Luca era deci mare. Nici nu visase ca nu incape in patutul pregatit. Ah, deci nu mai are atat de mult de asteptat. Sa il cresca de la marimea unui miez de nuca pentru a-l face cat un copil, era de munca, nu gluma. Si ii trebuia nesfarsit de multa rabdare – pe care, de alfel, Giulia se hotarase sa o si aiba. Dar cand  l-a vazut ATAT de MARE, micuta  a rasuflat usurata. Sarcina ei urma a fie foarte simpla.

Parintii nici nu banuiau ca Luca va creste ca Fat Frumos. Pentru ca, inconjurat fiind de atata incredere si rabdare pe care le punea Giulia in dragostea pentru el, nu avea cum sa o dezamageasca. El va fi pentru ea, intotdeauna, cel mai viteaz, cel mai mare, cel mai frumos si cel mai iubit dintre printi.

Patutul din coaja de nuca a ramas in cana de ceai multa vreme. Nimeni nu stia ce inseamna. Doar Giulia isi amintea uneori de fratele ei, asa cum si-l inchipuise dormind in coaja de nuca si zambea enigmatic. Nu stia nimeni cat de mic se asteptase ea sa fie si, cu toate astea, cat de hotarata fusese inca de la inceput  sa aiba toata rabdarea din lume si sa il astepte sa cresca. Pentru ca lumea ei de poveste este o lume in care Luca are un loc special. Locul unui print care, fiind mic cat un miez de nuca, a crescut intr-o clipa – cat de la vis la realitate – precum Fat Frumos.

Giulia stie astfel ca toate visele se implinesc. Tarziu, a luat coaja de nuca din cana de ceai si a pus-o in camera ei. Odata, cand Luca va fi mare, ii va destainui o taina. O taina de demult, cand tot sufletul si toata dragostea ei pentru el, se stransesera si incapusera – pentru a fi pe masura lui – in acea coaja de nuca. Era primul semn al unei iubiri fara sfarsit.

E iarasi joi

E iarasi joi….O zi minunata de joi. In ultima vreme cele mai bune zile ale mele sunt zilele de joi. Cred ca undeva, in subconstient, se strecoara relaxarea zilelor libere care vin si se pierde, se scutura bruma zilelor de luni, marti si miercuri. Se asterne peste mine o liniste si o detasare care precede sentimentul de vineri. Astazi, dupa o cam lunga perioada de timp, m-am simtit iarasi puternica si am stiut ca sa trec peste toate. Nu stiu de unde mi-a venit – daca as stii as proceda asa de fiecare data cand nu-mi gasesc drumul si puterea de a strabate zambitoare zilele – dar cred ca un drum se inchisese. Si atunci m-am intors spre lumina. Sunt iarasi fericita, sunt eu asa cum sunt de obicei, in lumea plina de miracole. Miracole pe care le gasesc la tot pasul. Asta de fapt imi lipseste atunci cand am impresia ca zilele nu se mai termina si cand noptile nu ma mai odihnesc. Imi lipseste disponibilitatea de a vedea binele si frumosul din jur, din oameni, din situatii si chiar din mine.

Dar, s-a sfarsit! Minunata zi de joi a spalat toate care trebuiau sa se duca. Iar astazi am intalnit iarasi oameni care sfintesc locul, oameni care fac gesturi minunate pur si simplu, am observat soarele care imi aminteste de Thassos, am ras si rasul mi-a umplut toate celulele.