Viata de dincolo de lut

Astazi am facut margele. Le-am modelat, urmand sa le las la uscat pentru a le putea picta. Am facut margele, dar le-am facut cu greu. Mai greu ca alte dati. Nu intelegeam de ce lutul acela moale, cuminte, ascultator in alte zile, astazi se lasa modelat cu greu. Parea ca are o vointa proprie si ascunsa. Nu se rotunjea si, cu atat mai mult, nu isi lasa dezvaluit miezul. Palmele incercau sa gazduiasca forma rotunda, perfecta si sa o imprime in margeaua de lut. Dar nu mergea deloc atat de usor cum imi paruse cu alte ocazii.

Dupa un timp, am inceput sa imi dau seama ca nu reuseam deloc sa ma linistesc in interior, ca nu ma identificam si nu ma gandeam la lutul dintre palme. Si atunci forma lutului nu avea cum sa iasa perfecta, daca gandurile mele erau imperfecte si agitate si furioase. Am incercat sa ma detasez, sa ma linistesc, sa nu ma mai gandesc la nimic ci doar rotundul dintre palmele mele. La lumea mica pe care trebuia sa o cuprinda lutul din fiecare margea. Am inchis ochii, palmele au rotunjit, degetele au perfectionat cum nu reusisem deloc cu ochii larg deschisi. Cu ochii inchisi, intorsi spre mine, am simtit mai acut viata si forta de dincolo de aparenta de corp neinsufletit a lutului.

Incet, cu rabdare, cu credinta si liniste, lutul s-a lasat modelat. Umilinta si iertarea au fost mai importante decat toate. Cu ochii inchisi, incercam sa rog lutul sa vina spre perfectiune. Si s-a lasat modelat. A inceput drumul spre rotund. A inteles, in sfarsit, ce doream. Dupa mai bine de o ora de modelat, eram mai linistita, mai inteleapta si mai fericita. Viata de dincolo de obiectele aparent neinsufletite mi-a dat putere si uimire. Uimirea de a intelege si de continua sa descopar.

Multumesc.

Post scriptum

Stiu ca am facut lucrurile in alta ordine decat ar fi trebuit, dar am actionat sub imperiul unui entuziasm greu de stapanit. Sunt fericita de margelele facute de mine, de forma si culoarea pe care a luat-o lutul modelat de mine si atunci am vrut, inainte de toate, sa le vad si sa ti le arat si tie.

Lutul a intrat in viata mea intamplator atunci cand o prietena foarte draga mie mi-a trimis un link despre cum se fac cerceii din lut si despre ce materiale se folosesc. Apoi, totul a inceput ca o activitate pe care sa o facem impreuna, eu si fetele mele. Numai ca de la cercei rotunzi ca luna, am ajuns la margele sferice, rotite si modelate intre palme. Ideea era sa facem noi martisoare pentru doamnele din viata noastra, pentru educatoare, invatatoare si prietene. Am modelat, am pictat ore intregi, cu migala si uitare, am montat si mi-am dat seama ca timpul are o alta curgere si o alta valoare. Mi-am dat seama ca am uitat de mine si de toate care m-au intunecat in ultimul an, am realizat ca valul se ridica de pe suflet si pot vedea lumea senin si frumos. Pot vedea iarasi lumea colorata.

Eu, dupa cum ma vad eu pe mine, sunt un fel de om care produce idei. De foarte putine ori in viata mea am FACUT un lucru, l-am creat. Ca lucru palpabil, material. Cel mult a fost vorba de o hainuta croita, crosetata sau de o mancare gatita. Sau a fost vorba de cateva, foarte rare si vechi portrete. Pasiunea pentru desen, pe care o mosteneste fetita mea cea mica, a fost odata, nici nu mai stiam ca se gaseste pe undeva in sufletul meu. Am redescoperit-o acum si, desi am facut martisoare pentru toata lumea inca nu ma opresc.

Imi place si ma bucur de micul miracol din viata mea, de linistea care se lasa peste mine si peste lume in momentul in care pictez. Si merg mai departe. Ce aduce ziua de maine? Nu stiu. Inca nu stiu. Si nici nu mai sunt asa de agitata. Nu ma mai nelinisteste atat de tare ca alta data. Voi vedea. Un lucru stiu sigur. Cerceii vor fi si ei acolo, in lumea mea de maine. Si pentru asta sunt recunoscatoare.

Eu stiu a scrie

Eu stiu a scrie

M-a invatat mama.

Ea stia, in primul rand, sa scrie:

Cuvinte, fapte, iubiri.

Scria toata ziua

Cu cerneluri ce pareau invizibile.

Dupa o vreme insa, literele ieseau la iveala.

Rotunde, frumoase, migalite cu dragoste…

Erau pretutindeni literele:

In casa, in gradina, pe painea de pe masa,

pe mainile si  inimile celor care citeau.

Sunt in mine:

 in suflet,

in minte,

in varful degetelor

in onduirea vocii si

in rabdarea cu care imi invat copiii sa zboare.

Ma bucur ca stiu a scrie

literele pe care le stia si mama.

Insula de marmura si de smarald

Saptamana viitoare plec in Thassos, dar imi pare ca deja am plecat. Incerc sa fiu prezenta in tot ceea ce fac, dar cand vad fluturasul si buburuza adunand jucarii si le aud facand planuri, imi este, sincer, putin cam greu. Aripile lor de gaze vorbitoare se agita si flutura vesele si nerabdatoare, iar sufletul meu zboara o data cu ele. Iubesc aceasta insula de marmura si de smarald pentru ca este locul unde eu, pentru prima data, am reusit sa ma desprind de tot si sa fiu eu, in clipa prezenta. Am trait acolo fiecare clipa la intensitatea ei maxima, la intensitatea ei prezenta, fara sa mai existe trecut si fara sa existe viitor. M-am gandit ca poate, odata, demult, am trait acolo si am fost foarte fericita.

marialetitia

Dar sa incep cu inceputul. Insula Thassos este insula cea mai nordica a Greciei. Mergand spre Keramoti pentru a trece cu feribotul pana la insula, nu am intrat pe autostrada, ci am coborat pana la mare prin Tracia. Noi si prietenii nostri, singuri pe un drum de munte. Niste munti ciudati si uscati si plini de turme de capre. Cu maslini risipiti din loc in loc. Cu bondari mari si galagiosi care se iveau de nu se stie unde. Cu femei bogumile care se intorceau pe inserat de la munca. Imbracate in alb si cu capetele acoperite cu basmale albe.

marialetitia

Mi s-a parut o lume colpesita de soare, de liniste si de tacere. M-am bucurat ca am putut vedea o Grecie pe care nu as fi vazut-o de pe autostrada.

marialetitia

Ajunsi la capatului uscatului, am asteptat impreuna cu o multime de alti oameni feribotul. Dar asteptarea ni s-a parut normala, iar vederea marii ne-a linistit. Eram acolo. Pana la casuta noastra de pe plaja nu mai erau decat cateva zeci de minute, marea, cateva cariere de marmura si un drum circular. Mai nimic, pe langa cat fusese. Imi parea ca nici nu vreau sa ajung chiar atat de repede. Parca as fi stiut unde merg, mai fusesem acolo si imi placea sa-mi fie dor. Inca putin.  

marialetitia

Iar asteptarea a fost pe masura. Stiam. Am iubit in Thassos pentru prima data marea. Inainte de Thassos, sa merg la mare, era pentru mine un chin si o datorie. Trebuia sa merg pentru copiii mei, iar eu stateam mereu cu gandul muntelui care ma astepta. Dar aici am avut si munte si mare. Probabil ca prezenta atotstapanitoare a muntelui, mi-a dat liniste. M-a facut sa iubesc apele verzi ale Marii Egee, care scalda cald si limpede muntele de marmura. Apele de smarald, la poalele muntelui de marmura…

marialetitia

Am vazut in Thassos, pentru prima data, rasaritul soarelui. Rasare din mare…Si asta s-a intamplat pur si simplu. Nu mi-am pus ceasul sa sune, nu am stat treaza, nu mi-am propus. Pur si simplu, intr-o dimineata foarte devreme, m-am trezit. Am deschis ochii si am stiut de ce m-am trezit. Sosise timpul sa vad soarele cum iese din mare. De dincolo de ceata rosiatica de deasupra marii. Mi-am luat aparatul de fotografiat si m-am asezat pe zidul din fata casutei noastre. Primele raze ale soarelui inroseau deja orizontul, iar luna cea mare si alba stapanea jumatatea dreapta a cerului. Luna si soarele impreuna pe cer, luna palida si clara, iar soarele rosu si puternic.

Am fost mai fericita ca niciodata. M-am simtit stapana acelui rasarit. De parca soarele rasarise numai pentru mine. Plec iarasi la muntele de marmura si la apele de smarald si sper sa regasesc linistea si bucuria si sentimentul ca am mai fost acolo, intr-o casa alba de la marginea marii, si intr-o alta viata…

Recunostinta

Cum poti face oare liniste in lumea din jur? Cum poti pune capat haosului si zgomotului infernal care vine dinafara spre tine? Care intra in tine, nu in urechile tale, ci in sufletul tau?

marialetitia

M-am gandit de foarte multe ori cum as putea face sa stau calma si linistita si sa las toate sa treaca pe langa mine. Atunci cand oamenii care fac galagie sunt oameni din afara mea, care nu sunt in sufletul meu, prea putin imi pasa, nu ma atinge nimic. Merg linistita pe drumul meu sau pe cararea mea si sunt profund linistita. Dar atunci cand oamenii sunt in sufletul meu, legati cu o legatura pe care nici eu nu o mai pot desface, durerea care se asterne peste mine este stranie si rea. Imi este mila de acesti oameni, putini de altfel, care nu pot trai in liniste, pentru care raiul nu exista. Mi-e mila de acesti oameni care au ales sa traiasca in iad si incearca, cu tot dinadinsul, sa ii traga si pe ceilalti acolo. Pe mine, de exemplu. Mi-e mila de ei si nu vreau sa imi fie. Pentru ca mila este un sentiment care nu imi place deloc. Pe care nu vreau sa il aiba nimeni pentru mine si pe care nu vreau sa il simt pentru nimeni.

Si astfel, efortul de a ramane la lumina este foarte mare. Dar, recunosc, vazand iadul unor astfel de oameni, care este cladit aici pe pamant, ajung, o data in plus, sa imi iubesc viata si sa fiu recunoscatoare pentru ceea ce am. Pentru frumusetea vietii mele. Pentru faptul ca pot iubi viata si oamenii. Pentru iubirea pe care o pot primi si darui. Sunt recunoscatoare pentru linistea care se lasa peste sufletul meu in fiecare seara si pentru bucuria fiecarei dimineti. Si atunci, nu inteleg cum acesti oameni pe care ii iubesc pot trai in intuneric. Cum de pot sa intinda intunericul peste tot pe unde trec. Peste toti cei din jurul lor. Peste cei care sunt aproape sau ar trebui sa fie. Pentru ca in rest nu le bate nimeni la usa. Dar intunericul este atat de adanc, incat nu cred ca soarele exista.

Sunt recunoscatoare pentru tot ce este bun in jurul meu, pentru ca sunt puternica si pentru ca intalnesc si oameni care raspandesc in jurul lor lumina. Sunt fericita ca am realizat, la un anumit moment din viata mea, ca lumea poate fi creata din lucrurile carora le dau importanta. Ca mi s-au deschis ochii, iar lucrurile sunt foarte limpezi si clare. Nu spun ca nimic nu ma doare, dar am inteles ca pot sa ma retrag si pot sa inlatur din jurul meu ceea ce nu vreau sa existe. Pot sa fac ordine ca intr-o casa in sentimente si in lucruri. Si pot arunca sau indeparta ceea ce nu incape in spatiul creat in jurul meu.

Ma simt linistita. Cu greu, dar am reusit sa fac liniste. Am reusit sa imi pun gandurile in ordine. Sa reduc la tacere victimizarile si durerile si nelinistea. Sa vad numai lucrurile la care visez, oamenii pe care ii iubesc si care nu ma dor, locurile unde imi doresc sa ajung si linistea care poate exista…Multumesc pentru toate astea…