Despre copilarie

As vrea sa scriu astazi despre copilarie. Despre cat de mare, de sincer si de deplin poate fi traita copilaria. As putea sa scriu despre copilaria mea, dar imi pare mai usor si mai prezent sa scriu despre cum vad acum copilaria prin ochii copiilor mei. Vazand acum lumea prin ochii lor, imi amintesc si retraiesc mai pregnant si propria copilarie, iar lucrurile care imi pare ca nu au fost tocmai cum trebuie le pot, pur si simplu, repara acum. Pot sa traiesc acum ce nu am trait atunci sau pot, din contra, sa descopar o multime de lucruri bune in trecut, pe care ma straduiesc sa le fac posibile si pentru copiii mei. Sunt lucruri vechi, dar permanent noi si adevarate in mintea mea, lucruri pe care parintii mei mi le-au daruit in acei ani si care au ramas acolo undeva in adancul mintii mele si pe care niciodata nu se pune praful uitarii. Pentru ca pot, in fiecare zi, sa ma bazez si sa ma intorc la ele.

Lumea e mare si e albastra si e deschisa, cred copii mei. Totul e posibil, spun ei. Avem, cu totii, dreptul de a fi foarte buni, suntem cu totii fericiti si veseli. Imi pare rau de fiecare data cand nu reusesc sa le intaresc acesta viziune asupra lumii. Le explic de fiecare data ca da, au dreptate, lumea e o poarta deschisa, ca toate dorintele se indeplinesc, dar le spun in acelasi timp sa isi croiasca lumea lor care poate fi dreapta si buna si albastra, daca asa isi doresc. Li se intampla sa vina acasa dezamagite si nesigure, li se intampla sa nu inteleaga si atunci trebuie sa le spun si sa le despic in patru firul gandirii lumii. Trebuie sa deslusim gandurile celor din jur, pentru a le putea explica ceea ce au vazut sau au trait sau au auzit si pentru ca ele sa inteleaga cu nu toate actiunile celorlalti, chiar daca interfera cu viata lor, au legatura cu ele. Le explic ca oamenii se pot purta cumva (incalcit si neclar pentru mintea lor de copii), pentru ca, pur si simplu, nu stiu incotro sa o ia, pentru ca sunt rataciti si coplesiti de povara de ganduri straine si rele pe care nu le pot stapani. Copiii afla astfel ca reactiile celorlalti, chiar daca le-au fost adresate, nu au legatura cu ei, au legatura cu altceva, independent de ei, care li s-a intamplat acelor oameni care jignesc sau coboara sau sunt rai gratuit. 

Si atunci, copiii mei incep sa inteleaga importanta gandului de la care pleaca totul si a cuvantului care cladeste si vor sa creeze gandurile pe care le au, cuvintele pe care le spun, tot ce cred si ce viseaza. Pentru ca nu vor ca vreodata sa ii raneasca pe ceilalti pentru ca nu se inteleg, pentru ca ii cred pe altii vinovati de ce li se intampla. Si asta pentru ca lumea trebuie sa ramana albastra si limpede si plina de „totul este posibil” si „Mosul indeplineste orice dorinta”.

Invatam, astfel, impreuna, prin prisma lumii ce ne inconjoara, responsabilitatea a ceea ce gandim. Monitorizam, zilnic, la fiecare dintre noi, parinti si copii, cati „nu stiu” si „nu pot” si „nu vreu” suntem tentati sa spunem. Si atunci, se trezeste in fiecare dintre ei, dorinta si curajul de a spune ca pot, ca incearca, ca totul este posibil. Fetita mea cea mare a descoperit ca acest lucru este un mare secret care ii poate deschide o multime de usi si de posibilitati. Ceva nu ii iese cum vrea ea, ceva nu merge si atunci da sa spuna „nu pot”, dar repede, se intoarce si spune: „vreau sa reusesc, vreau ca acest lucru sa imi iasa”. Pentru o lume a tuturor posibilitatilor este mult mai bine asa. Si daca ei, copiii, cred ca totul este posibil, de ce noi le-am darama aceasta credinta si aceasta speranta? Pentru a ajunge la adolescenta suficient de demoralizati si de plictisiti pentru a merge mai departe? Pentru a nu vedea nimic frumos in jurul lor? Cred, cu toata convingerea ca niciodata nu trebuie sa le spunem copiilor ca viata e grea, ca banii nu ajung, ca oamenii sunt rai, ca nu merita una sau alta, pentru ca vom fi, peste ani responsabili de esecul lor ca oameni. Nu vor afla niciodata fericirea, nu se vor putea bucura de nimic. Vor crede mereu ca viata e o lupta si se vor purta ca atare, negasind nicio clipa ca sa se bucure, asa cum nu ne-am bucurat nici noi, ca parinti. Si, daca facem lucrul asta, nici macar nu vom intelege de ce sunt tristi, de ce sunt speriati, de ce lumea se darama in jurul lor. Pentru ca noi vom crede ca i-am crescut bine, le-am cladit o multime de principii, i-am pregatit pentru viata. Trist…

Si atunci, lasati copiii sa se bucure, sa construiasca cu entuziasm frumoasa lor lume plina de spiridusi, de Mosi Craciuni si de iepurasi ce indeplinesc dorinte. Lasati-i sa descopere importanta lui VREAU si STIU si IMI DORESC si maiestria mintii lor care nu se indoieste nicio clipa ca visele se implinesc si ca puterea lor este din poveste. 

Parcurg fiecare zi alaturi de copii mei cu uimire si fericire, invat alaturi de ei sa vad lumea altfel si imi reamintesc de entuziasmul copilariei mele. Nu stiu unde se pierde acest entuziasm, dar am ajuns sa cred ca Dumnezeu ne da copiii si pentru a intelege ce pierdem pe drum. Copiii vin la noi si, daca suntem suficient de atenti si ii iubim asa cum sunt, ii lasam cu gandirea neintinata. Si, astfel, ne putem intoarce si noi, daca inca mai credem, la o lume mare si albastra si deschisa, care este posibila.

O scrisoare de inceput

Pentru inceput, as vrea sa ii spun surorii mele ca imi lipsesc discutiile cu ea. Imi lipseste calmul ei si detasarea aparenta cu care priveste lumea inconjuratoare. Imi lipseste, de asemenea, disponibilitatea ei in legatura cu orice idee imi vine mie (si ea stie ca mie imi vin tot timpul tot felul de idei). Iar ea, asa cum face cineva care te iubeste, are tot timpul din lume si este permanent deschisa la noi organizari ale timpului si spatiului propriu.

As vrea, de asemenea, ca incepand de azi, sa ii scriu cateva scrisori cu invataminte sau sa ii spun tot ce nu reusesc sa vorbesc cu ea cand ne vedem sau cand nu reusesc sa depasesc monotonia discutiei la telefon (cand ceva vreau sa ii spun si imi ies tot felul de truisme si aiureli).

Scrisoarea de azi, imi doresc sa fie despre teama si despre curaj. Sau mai bine spus despre curaj si despre cum sa ne invingem teama. Vreau sa stie ca la varsta ei, ca de altfel la orice varsta, nu are de ce sa iti fie teama, ca toate caile sunt deschise, ca toate orizonturile pot fi create, daca mintea noastra le crede posibile.

As vrea sa stii, iubita mea, ca mintea ta, o minte foarte desteapta de altfel, poate depasi orice gand venit de nu se stie unde, ca poate gandi tot ce crezi ca ar fi potrivit la un anumit moment sa ai. Poti sa ai curajul sa visezi orice poate mintea ta sa conceapa. Nu iti fie teama de cazutul de pe prea multe perne! Nu poti sa cazi decat daca la un anumit moment gandul tau va slabi si teama se va strecura. Dar de ce sa se strecoare…? Poti sa nu lasi acest gand sa se strecoare in mintea ta. Tu produci ganduri, iubita mea, tu creezi, nu te pot controla ele pe tine. Tu esti CREATORUL… Tu creezi ganduri, iar gandurile tale, creeaza o viata…viata ta. De cate ori un gand rau sau crud iti da tarcoale, poti spune cu voce tare (daca este cazul) ca tu vrei sa te simti bine, iei usor gandul (poti sa te gandesti ca o faci la propriu) si il scoti afara din mintea ta. Si apoi, te gandesti la tine, la toate atuurile tale, la toate calitatile tale si la toate lucrurile bune pe care le meriti. Teama apare atunci cand nu crezi ca meriti toate lucrurile bune de pe lumea asta, atunci cand te consideri prea mica si cand crezi ca meriti sa suferi. De ce sa suferi? Cine a inventat aceste reguli prostesti? Tu esti minunata, tu esti o creatie unica si meriti sa fii cea mai fericita! Cea mai fericita si cea mai iubita dintre pamanteni. Ca noi toti de altfel, numai sa credem ca meritam. Si, crede-ma, ne-am nascut sa ne bucuram de toate cate poate oferi aceasta lume, numai ca cineva si apoi, fiecare minte in parte, a inventat sentimentul de vina, sentimentul de teama.

Ce ni se poate intampla? Stai, opreste-te o clipa, si gandeste-te, desteapta mea, ce ti se poate intampla? Ce se poate intampla altceva decat ai gandit tu ca se poate intampla? Nimic, in afara de ce a conceput mintea ta cea lasata in voia sortii, cea nestapanita de tine. Cheama la ordine gandurile tale si arunca-le pe toate cele de teama si de neputinta. Gandeste-te ca esti curajoasa (cum de altfel esti, ai trecut prin multe si ai avut curajul de a merge mai departe si de a realiza visuri) si nu te lasa sa obosesti si sa te sperii! Este prea devreme si pierzi atat de multe….Fii curajoasa, sa nu te sperie nimic pentru ca nimic nu ti se poate intampla, stii bine ca esti unica si speciala si poti face tot ce vrei pe lumea asta. Crede-ma, draga mea draga, nu exista nimic ce sa nu poti sa fii, sa faci sau sa ai pe lume daca iti doresti cu adevarat si ti-ai propus sa ajungi acolo! Gandeste-te cu curaj unde vrei sa ajungi si o sa vezi ca nu mai exista nimic care sa te retina, nimic care sa te impiedice. Fa un efort si descalceste amorteala gandurilor si scoate de acolo un gand oricat de mic, dar suficient de cald si bun incat sa poata creste si sa umple golul lasat de teama.

As vrea sa ii mai spun surorii mele ca poate fii suficient de curajoasa incat sa zambeasca tot timpul, incat sa vada ceva bun si demn de apreciere in jurul ei oricand, ca poate fii suficient de curajoasa si sa-si permita sa nu fie „cool”, traind la voia intamplarii. Fii vesela si prezenta, fii puternica si foarte motivata si vei vedea ca teama nici nu-si are locul in viata ta pentru ca pur si simplu nu ai timp sa o gandesti.

Dar, pentru asta, opreste-te, gandeste si descopera lucrurile care se merita gandite si lucrurile pe care crezi ca se merita sa le traiesti….Curaj!